OPINIE: Noul terorism intelectual. Exemple teribile din Franţa

Publicaţia lunară Revue des Deux Mondes este un caz rar şi fericit de longevitate: a fost fondată în 1829. Apare în format carte, a reuşit să-şi fidelizeze un număr apreciabil de abonaţi şi continuă să existe, chiar dacă în ultimii ani a cunoscut – ca toată presa culturală- unele dificultăţi financiare. Dar nu despre povestea revistei vreau să vorbesc aici (deşi ar fi un subiect interesant), ci despre numărul din luna aceasta, care propune un remarcabil dosar despre "Terorismul intelectual". E vorba despre un fenomen ce caracterizează universităţile din Franţa (dar nu numai pe acelea) şi a cărui amploare a provocat justificate reacţii de îngrijorare şi de protest (cum se vede şi din dezbaterea găzduită săptămâna trecută de revistaFigaro Magazine). În Revue des Deux Mondes avem a face cu o tratare monografică a chestiunii, în sensul că mai multe articole radiografiază sistemul universitar francez, analizează legile succesive ale învăţământului superior, pun în lumină influenţa pe care a exercitat-o, după 1945, marxismul pentru ca, mai târziu, să se încerce o sinteză structuralisto-marxistă. Graţie marxismului, terenul era pregătit pentru noua ideologie dominantă, numită "indigenism".

Articolul lui Yves Mamou, un ziarist cu un condei alert, ne aduce precizările lămuritoare. În anul 2005, ca urmare a unor tulburări în cartierele periferice ale marilor oraşe, s-a lansat, de către o mişcare formată mai ales din comunişti şi stângişti, manifestul "Suntem indigenii Republicii". Ideea principală era că Franţa rămâne un stat colonialist şi că egalitatea republicană e un mit. Mişcarea s-a transformat în partid, "Partidul indigenilor Republicii". Programul acestei formaţiuni e uşor de rezumat: albii sunt vinovaţi de toate relele, islamul politic trebuie promovat, heterosexualii sunt un fel de duşmani de clasă (v. şi cartea lui Pascal Bruckner recent tradusă în româneşte Un rasism imaginar. Islamofobie şi culpabilitate, editura Trei). S-a produs astfel o simbioză între stângismul alb (comunist, troţkist etc.) şi mişcările islamiste şi identitare. În lumea universitară, indigenismul s-a impus repede şi a acţionat ca un tăvălug. Cum, sub influenţa americană, erau deja în vogă studiile de gen şi studiile (post)coloniale, indigenismul a avut cale liberă şi s-a dorit să se legitimeze ştiinţific prin teoria "decolonialismului" şi prin aşa-numita "intersecţionalitate", adică prin punerea în relaţie a diferitelor demersuri ideologice. Vi se pare complicat? Vă înţeleg perfect, numai că reţelele universitare au impus toată această aiureală în seminarii, colocvii, congrese etc., iar opoziţia faţă de această presiune teribilă a venit din afara lumii universitare: acolo, după toate semnele, războiul pare pierdut.

Josepha Laroche, profesoară la o universitate pariziană (să nu absolutizăm: există încă spirite lucide), examinează în amănunt noua ideologie islamo-stângistă şi dă exemple edificatoare. Deşi în Franţa sunt interzise aluziile la "rasă", termenul este acum promovat cu insistenţă pentru a stigmatiza "privilegiul alb". Colonialismul apare ca o crimă incomensurabilă, ca un păcat de neiertat. În acelaşi timp, nu se spune nimic despre atrocităţile comise de către Imperiul otoman şi nici despre comerţul cu sclavi negri făcut de către arabi. De asemenea, la fel cum a fost contestată existenţa gulagului, sunt negate rasismul anti-alb, antisemitismul de origine musulmană, proliferarea islamismului radical. Terorismul este prezentat drept o "construcţie socială" şi de altfel nu se vorbeşte despre terorism, ci despre "crime", cărora li se găsesc trei explicaţii: nedreptăţile sociale, opresiunea colonială (iarăşi!) sau tulburările psihice. Aşa că o anume Hafsa Askar, activistă de frunte a Uniunii Naţionale a studenţilor din Franţa, poate scrie, fără să aibă nici un fel de probleme, această frază teribilă: "ar trebui gazaţi toţi albii, această sub-rasă". Un articol extrem de interesant poartă semnătura unui student, Joseph Magne, care arată la ce aberaţii conduce corectitudinea politică. Toate cursurile şi seminariile (Magne este student în istoria şi filosofia artei) sunt politizate, se discută numai în termeni de "raporturi de forţă" şi de "dominaţie", sculptura greacă este stigmatizată pentru că ar privilegia dominaţia masculină, băieţii din grupă sunt chemaţi de către asistent şi li se spune să le lase pe fete să vorbească cel puţin la fel de mult la seminar pentru a nu crea "discriminare de gen" etc., etc. Aiuritor.

Unde duc toate astea? Nu e nevoie de prea mută imaginaţie. Exemplele sunt puzderie. Un spectacol cu o piesă de Euripide, jucată de studenţii de la Sorbona, a fost anulat întrucât, conform tradiţiei antice, interpreţii purtau măşti albe şi negre. "Negre", vă daţi seama? Caz flagrant de rasism. Filosofului Alain Finkielkraut, membru al Academiei Franceze, i s-a permis cu mare greutate şi în ultimul moment să ţină o conferinţă la Institutul de Ştiinţe Politice deoarece organizaţiile studenţeşti au vrut să interzică intrarea în institut a acestui intelectual "reacţionar": act flagrant de cenzură. Şi încă un exemplu, ca să ieşim din zona universitară. La Muzeul Orsay e deschisă acum o expoziţie intitulată "Modelul negru, de la Géricault la Matisse". Printre pânzele expuse, celebrul tablou Olympia (1863) al lui Manet: în prim plan, o femeie albă, goală, întinsă pe pat, în plan secund o negresă, aparent o slujnică, ţinând în mână un buchet de flori. Ei bine, pictorul congolez Aimé Mpane a pictat în 2013 un tablou, Olympia 2, în care femeia goală întinsă pe divan e negresă, iar slujnica e o femeie albă. Lucrurile sunt acum în ordine deoarece, cum ar zice personajul lui Caragiale, "onoarea e reperată".

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor