Paranoia autorităţii

Ca să înţelegem profunzimea morală a ansamblului de reguli comunitare mai adaug una. Era suficient ca gospodarul plecat de acasă să reazeme toporul de portiţa pridvorului pentru a se asigura că nimeni nu va intra în bătătură în lipsa lui. Din nefericire aproape întregul tezaur de bună cuviinţă a dispărut o dată cu urbanizarea inevitabilă a ţării.

Şi în oraşele tradiţionale funcţionau reguli a căror respectare era verificată cu stricteţe. Occidentalizarea spaţiului public s-a făcut cu eforturi, dar s-a făcut, întrucât ideea de a fi europeni, nu balcanici orientalizaţi, a putut fi asumată ca ideal comunitar. Urmare a acestui ideal în oraşele din vechiul regat s-au născut străzi întregi cu clădiri aliniate la stradă şi la cornişă. Printr-o minune unele s-au păstrat, în Botoşani de exemplu, dar în majoritatea cazurilor au fost distruse de urbanismul comunist. De altfel oraşele noastre erau atractive pentru mulţi europeni care îşi dezvoltau afaceri în ele şi atunci imaginea oraşului se putea înstrăina suficient de mult încât să stârnească reacţii. Sunt multe anecdote din vremea primarului ieşean, Vasile Pogor. Exasperat de mulţimea reclamelor în limba franceză de la prăvăliile negustorilor, a dat o hotărâre drastică cu privire la taxele de reclamă ridicându-le la sume imense pentru cei care nu le schimbau în limba română. Dar cum să traduci în română cele pe care românii nu le aveau? În urma hotărârii şi a unor lungi şi hazlii negocieri s-au născut cuvintele „româneşti”: lenjerie, parfumerie, lichior şi multe altele.

Dacă ajungem la explozia urbană din perioada industrializării forţate, trebuie să reamintim aici o dramă pusă în scenă pe seama ţăranilor rupţi din mediul lor cultural cu rădăcini ancestrale şi transformaţi peste noapte în orăşeni cu chenzine regulate. Proaspeţii orăşeni nu puteau concepe Crăciunul fără sacrificarea porcului şi nu se puteau lipsi de ouăle proaspete de la propriile găini. În consecinţă în proximitatea blocurilor colective au apărut micile gospodării anexă cu amintiri din viaţa la ţară „invizibile” pentru autorităţi.

Dar toate aceste istorii sunt ale trecutului. Ele ne arată cât de instabili, de imprevizibili am fost în evoluţia propriei civilizaţii devreme ce ne-am schimbat des, radical, opţiunile.

Astăzi trăim într-un paradox, autorităţile au produs atât de multe reguli divergente pe care se încăpăţânează să le respecte în litera lor încât, deşi sursa lor de inspiraţie este occidentală, rezultatul, efectul în spaţiul public, forma, compoziţia, imaginea, urbane nu vin de nicăieri. Nu se poate descifra nici urmă de filiaţie ideatică spre culturile majore europene, dar, mai grav, nici măcar cu propria noastră cultură. Se întâmplă în România un fenomen cu totul absurd pe care nimeni nu mai vrea să-l vadă şi să-l stavilească.

Încă îmi este viu în memorie entuziasmul post revoluţionar când arhitecţii visau să iasă din monotonia comunistă dominată de blocuri, în cel mai bun caz, cu magazine la parter. Blocurile au reînviat astăzi, în forme chiar mai rele, cu mai puţine magazine la parter întrucât comerţul a fost monopolizat de supermaketuri şi moluri bine aşezate în structura oraşelor, în zone centrale, după proiecte realizate de regulă în ţările de origine: Germania, Franţa, Belgia.

Entuziasmul acesta a însemnat iniţial o implicare efervescentă în structurarea ordinului arhitecţilor, în colaborarea cu politicul pentru modificarea legislaţiei comuniste în domeniul urbanismului şi al proiectării de arhitectură. Nu a ţinut mult. S-a mers până la punctul în care noua legislaţie, contradictorie şi necorelată, a ajuns, aplicată în litera ei, să devină un blocaj generalizat la scară naţională. Nimeni nu mai este sigur de nimic. În fapt, ideea de nesiguranţă din domeniul legislativ este patentată de comunişti şi suntem încă sub umbrela ei de ineficienţă.

Legea, pe lângă rolul de armonizare a vieţii în comunitate, este, ar trebui să fie, în spiritul ei, un vector de continuitate peste veacuri, dar cine mai are astăzi răbdare să sintetizeze nevoile specifice ale societăţii elaborând legi în armonie cu însăşi fiinţa ei?

Trăim astăzi un coşmar. Toţi cei care vor şi pot construi ceva, împreună cu proiectanţii lor, sunt văzuţi ca potenţiali infractori şi atunci autorizarea proiectelor lor este amânată în necunoscut. Până şi autorizarea unei case într-o zonă de case poate dura doi, trei ani, ceea ce este imens raportat la viaţa unei familii. Legea acţionează prin paranoia autorităţilor implicate, ca un distrugător de vise, acesta este scopul ei?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului