Pentru dezvoltarea Moldovei!

Odată anunţată lansarea Mişcării pentru Dezvoltarea Moldovei (MDM), pe lângă mesajele pozitive, cele mai multe de felicitare, membriilor MDM li s-au ataşat şi etichetele de izolaţionişti sau separatişti. „Sunt aberaţii! Din capul locului, respingem acest lucru!”, îşi încheie discursul de la lansarea Asociaţiei Domnul Profesor Alexandru Călinescu – preşedintele de onoare al MDM, şi sunt convins că e suficient acest răspuns!

Eu sunt din Moldova…

… sună adesea a scuză, şi devine din ce în ce mai puţin un reper identitar şi mai mult unul topologic. Nu v-aţi surprins uneori că începeţi să completaţi această propoziţie cu mici istorisiri prin care încercaţi să vă detaşaţi măcar oleacă de “puritatea” voastră regională!? Ba, că m-am nascut nu ştiu unde, ba că mama e din Ardeal, ba ca bunicul e bănăţean etc. Suntem atât de convinşi că e nedrept să avem o astfel de identitate, încât ne delestăm în mare grabă de “markerii teritoriali” – ne pierdem brusc accentual, facem glume cu Vaslui, care, în fond, nu reprezintă decât Moldova în miniatură etc.. Alături de factorii obiectivi, cei economici (de exemplu), această identitate “rea” e posibil să alimenteze şi mobilitatea noastră excesivă! Şi nu mă refer la migraţia externă, ci mai degrabă la opţiunea deloc raţională, din perspectiva distanţei sau a costurilor, a din ce în ce mai mulţi tineri moldoveni de a-şi continua studiile la Cluj, Bucureşti sau pe aiurea, deşi, cel mai probabil, facultatea pe care o aleg nu e cu nimic superioară celor din Iaşi, Galaţi, Suceava sau Bacău.

„Ideea e simplă! Ori eşti cu Europa, ori nu eşti!”

Putem considera ca fiind etic apelul intitulat Identitate, Suveranitate şi Unitate Naţională,(2017) semnat de numeroşi academicieni, dintre cei captivi într-un model teritorial centralist? Iată câteva rânduri unde semnatarii se declară preocupaţi în mod deosebit de încercările recurente de «regionalizare» a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituţiei României şi tendinţelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calităţii vieţii în aceste zone. Nu intenţionez să răspund la întrebarea de la începutul paragrafului, dar pot să vă asigur că nu există niciun conflict între tendinţele de integrare europeană şi descentralizare sau regionalizare. Nu înţeleg de ce ne-am mai armoniza discursul despre teritoriu cu cel al colegilor europeni, în care cuvinte cheie, precum coeziune teritorială, competitivitate regională, policentrism sunt printre cele mai prezente, în timp ce la noi sunt golite de sens? Mai mult, în sprijinul ideii de regionalizare vreau să fac o remarcă: dacă privim teritoriul ca sistem, entropia în creştere a unui sructuri regionale riscă să alimenteze entropia sistemului superior – cel naţional.

Există o butadă, atribuită unor geografi suedezi (M. Lundmark, A. Malmberg, B. Malmberg), conform căreia „statul e prea mic pentru a rezolva marile probleme şi prea mare pentru a le rezolva pe cele mici”. Cred ca ar trebui şi Centrul să înţeleagă că nu e eficient de unul singur!

Ne vom plia discursul pe logica celei de-a II-a jumătăţi a enunţului – nivelul intermediar dintre stat şi structurile teritoriale inferioare – judeţe, comune, pentru că apartenenţa noastră la UE, o structură teritorială supranaţională, nu poate fi pusă sub semnul îndoielii! Mai mult, intrarea în UE reprezintă cel mai mare succes al României din 1990, încoace!

Revenind la subtitlu, ideea nu e deloc simplă! Nu există doar alb şi negru în normalitatea relaţiilor teritoriale! Sunt sărace şi tonurile de gri, dacă ar fi să codăm cromatic complexitatea relaţiilor din interiorul unei structuri ca UE. Uneori am impresia că doar noi, românii, căutăm o centralitate superioară, dar nu pentru a ne fi mai bine, ci pentru a ne acoperi incapacitatea noastră de a gestiona eficient teritoriile din interiorul frontierelor ţării noastre. Aşa că autorităţile, în loc să-şi consume energiile într-un scop creativ, dau vina pe Bruxelles, un loc populat de înalţi funcţionari europeni, pe care, de data aceasta, aproape toţi românii îl percep ca “Noua Poartă”.

Din punctul de vedere al relaţiilor teritoriale nu e deloc aşa! E doar o centralitate dintr-un cluster, care grupează şi alte “capitale” importante la nivel european (Luxembourg, Strasbourg, Frankfurt/Main), alături de capitalele statelor – unele care joacă un un rol mai important la scară economică globală şi în geopolitica mondială decât toate cele patru oraşe amintite anterior. Mai sunt şi metropolele regionale, unele mai puternice decât o parte a capitalelor de stat, care au menirea să menţină economia regională într-o stare de echilibru în contextul teritorial al UE.

Relaţiile din interiorul unei metastructuri de tipul UE sunt deopotrivă trans-scalare, dar şi inter-scalare, verticale şi orizontale, teritoriile eficiente exploatându-şi avantajele competitive şi comparative, indiferent cât de mari şi de bogate sunt. Nu e deloc vorba de o ierarhie rigidă, cazonă, ca la noi, unde Capitala se erijează în bastionul monocentrismului, iar oraşele regionale, unele cu pretenţii metropolitane, pretenţii care ţin mai mult de nostalgii decât de realităţile prezente, sunt doar vasalele acesteia! Dar noi rămânem centralişti într-o lume din ce în ce mai policentrică! (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi