Pomanagii

Adevărul e, trebuie să o recunoştem, că am fost toată istoria noastră, vorba fotbalistului bulgar Hristo Stoicikov, nişte mămăligi ("Mamaliciki, go home!"). Am aşteptat tot timpul pomană. Nu prea am avut ceva de spus, nu prea am avut coaie decât pentru perioade extrem de scurte, ca nişte zvâcniri de disperare mai mult, cum a fost cu Vlad Țepeş, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, sau cu ocazia unor conjuncturi favorabile (1859, 1918). Ne mândrim că asta a fost adevărata noastră "armă", că "tactica" asta bine gândită ne-a păstrat integritatea, că am fost şi am rămas mereu independenţi datorită pasivităţii acesteia "controlate". Cu alte cuvinte, rezultatul "scontat" pentru laşitatea noastră a fost păstrarea integritaţii statale şi/sau spirituale… Precum salcia care se îndoaie în bătaia vântului, dar îşi păstrează întregi crengile, precum iarba călcată în picioare, dar care se ridică din nou spre cer etc. Spre deosebire de alţi "nefericiţi", "neinspiraţi" care s-au opus vicisitudinilor istoriei, au luptat din greu până la sacrificiu, au făcut tot posibiliul ca să îşi păstreze postura dreaptă, şi iată acum unde au ajuns…. Ce rataţi!… "Capul plecat sabia nu-l taie", ăsta a fost dictonul nostru şi încă mai este. Ei bine, dacă ştiam că rezultatul final era cel de acum, mai bine renunţam.

Romanii ne-au cucerit şi, ca să "rezistăm", să ne păstrăm "integritatea", am devenit şi noi pe trei sferturi romani. Ba chiar acum suntem mândri că ne tragem din cei care ne-au cucerit şi ne-au umilit. Evident că lucrurile ar putea fi privite altfel. Atunci Imperiul Roman era cum e UE în ziua de azi. Adică ei au venit cu civilizaţia, cu tehnologia, cu educaţia, cu banii şi ne-au ajutat să creştem. Ne-au ajutat! Nu am putut să ne ajutăm singuri, ei ne-au sprijinit, iar pentru asta le suntem în veci recunoscători. Fără ei am fi fost "Madagascar"… Pentru asta îi pomenim chiar şi în imnul naţional ca fiind parte din familia noastră. Ca şi cum ar intra un hoţ la tine în casă, şi după câţiva ani îl faci membru de familie, copiii tăi îi vor zice unchi, poate chiar tată… Suntem, o spunem cu mândrie, un popor latin. Dacă am fi fost unul tracic eram atât de naşpa…

După aia mai aveam un pic şi deveneam fani ai tătarilor, hunilor, vandalilor, avarilor, dar am ratat şansa. Poate că era chiar o idee bună…

Ne-au cucerit pe urmă turcii şi am devenit simpatizanţi ai lor, ca să "rezistăm". Clasele conducătoare, cele relevante adică, erau mândre că făceam parte din alt imperiu, că ne ajută şi acesta să evoluăm, să creştem mari. Pentru că noi tot nu puteam singuri. Restul poporului, cel "daco-român", nu conta, el doar se păstra pentru ziua de azi…

Apoi am fost germanofili, francofoni, vorbeam jumate franceză sau germană, jumate română şi purtam haine cumpărate la Paris sau Viena. Cine vorbea doar română era fraier. Au urmat ruşii la rând şi, surpriză, iată că am devenit rusofili înfocaţi, am adoptat stilul lor de viaţă, mentalitatea lor, sistemul lor, teoriile lor, parte din limba lor. Ne-au dat şi ei un şut în fund, ne-au ajutat adică să înaintăm pe scara istoriei, a progresului, pentru că noi deja am uitat cum se face după atâta timp de ucidere a originalităţii.

Acum suntem americanofili şi/sau europeni. Vorbim jumate în română, jumate în engleză, ne e ruşine cu specificul pur românesc, cu tradiţiile, ni le inhibăm pe cât de mult posibil ca să nu pice prost în faţa lor… Ne mândrim doar că dacii (de fapt tracii din Banat) au fost primii care au făcut minuni, care au inventat roata şi altele asemenea. Păcat că au dispărut…

Tocmai lucrul care ne defineşte cu adevărat, care ne face NOI, pe acela îl respingem, îl uităm, îl ridiculizăm. Am ajuns să ne fie ruşine cu noi… Primim ajutoare de la cei mai bogaţi ca nişte cerşetori şi suntem foarte mulţumiţi cu asta. Fondurile europene sunt "exact ce ne trebuie" ca să devenim puternici, înfipţi pe propriile picioare, nu propria noastră voinţă, propria personalitate, propria unitate. Leneşul lui Creangă e în noi, tolănit în căruţă, pe jumate imbecilizat de inactivitate, aşteptând să îi vină posmagii gata înmuiaţi în gură. Tocmai azi, când lucrurile sunt atât de accesibile, când românii au aceleaşi posibilităţi ca celelalte popoare libere din lume.

Ba mai mult decât atât, în loc să ne bucurăm, în sfârşit, de libertatea şi integritatea pentru care am îndurat atâtea umilinţe de-a lungul timpului şi să facem în sfârşit ceva cu noi şi ţara noastră de care să fim mândri şi mulţumiţi, nu ne trece altceva prin cap decât să plecăm în alte ţări unde să luăm lucrurile gata făcute de alţii… Deşi ne-am putea compara cu un popor precum cel irlandez sau italian care au avut şi ei perioade de migraţie masivă cum e a noastră de acum (4,5 milioane de irlandezi, 4 milioane italieni – sfârşitul secoului XIX – începutul secolului XX; 3,4 milioane de români în numai 10 ani), situaţia este cu totul diferită pentru că ei au plecat de foamete adevărată (adică de lipsa efectivă a mâncării şi de epidemii la scară foarte mare), noi plecăm doar spre "mai bine". Românii au tot ce le trebuie aici, în ţara lor, doar că nu ştiu să le folosească. Murim cu alte cuvinte de foame cu capul pe mâncare…

Ce e şi mai rău e că am conştientizat acest lucru tot timpul, ne-am dat seama că greşim, dar nu am avut voinţă să luptăm, să ne unim, să fim în stare de sacrificiu pentru a schimba ceva. Am considerat mereu că lucrurile se vor rezolva de la sine. Disperarea se vede în remarca genială a lui Caragiale "Vrem şi noi faliţii noştri!", adică suntem atât de inactivi, încât nu avem nici măcar prăbuşiri spectaculoare, ci doar nişte fâsâituri fără prea mult zgomot şi vlagă.

A venit UE şi ne-a acceptat sub fusta ei cu nişte condiţii pe care le-am îmbrăţişat fără crâcneli, sperând că asta e ultimul imperiu care ne supune, dar nu vom lăsa în urmă ca popor aproape nimic, decât câţiva artişti, oameni de ştiinţă şi sportivi.

Ar mai exista o ultimă şansă de a ne reabilita în faţa noastră şi acel lucru ar fi să ieşim acum şi de bună voie din UE, să nu mai acceptăm pomana lor, să fim, în sfârşit liberi şi stăpâni pe destinul nostru!!!… Haha!… A fost o glumă, evident, sper că nu o luaţi în serios…. Mulţumesc!

Briscan Zara este scriitor şi publicist