Poveste cu sufix: -ILĂ

Mulţi cititori, unii chiar iluştri, au confundat stilul migălos al scriiturii cu armoniile robuste ale românei populare, însă printre cei ce nu s-au amăgit că arta lui Creangă este o izbucnire ca de vulcan a geniului popular se cuvine să îl amintim numaidecât pe George Călinescu. El este unul dintre exegeţii notabili care arată că mizanscena constituie miezul artei de comediograf a scriitorului humuleştean. Cu alte cuvinte, "regizorul" atribuie limbajului rolul de lentilă prin care se filtrează destinele fiinţelor plămădite din cuvinte. Atât pe teren literar, cât şi în scrisorile trimise apropiaţilor, se observă limpede spectacolul vorbei, izvorât din instinctul de a considera limba un personaj al textului, dimpreună cu celelalte făpturi de hârtie. Urmându-l pe Călinescu, care, în alt context, lega stilul lui Sadoveanu de originalitatea codului estetic ireal, inimitabil, plăsmuit de prozator, putem aprecia că limbajul artistic al autorului Amintirilor din copilărie nu e nici oglinda, nici blazonul vorbirii ţărăneşti din secolul al XIX-lea, ci un amestec insolit de fapt popular, pildă bisericească şi oratorie pedagogică, adică un melanj pestriţ şi fascinant de zicere poporală şi decupaj livresc, degustat cu plăcere de cititorii glosofili. Totuşi, nu faldurile stilistice ale operei lui Creangă ne reţin aici atenţia, ci un tipar onomastic vechi, viguros şi viu, de care lingviştii se interesează de multă vreme. Mai precis, am în vedere suita de nume pe care le descoperim în Povestea lui Harap-Alb: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsărilă, despre care unii cred că ar fi preluată din tezaurul popular, în timp ce alţii mai că ar pune rămăşag pe valoarea de şirag de creaţii scriitoriceşti. Să procedăm asemenea cadiilor din Halima şi să arătăm că au dreptate şi cei dintâi, şi cei din urmă, deşi nu în chipul în care gândiţi d-voastră! Aşa că voi încăleca pe-o şa şi vă voi spune povestea aşa:

A fost odată un mare critic literar pe nume G. Ibrăileanu care a punctat la fix în ce ar consta deosebirea dintre onomastica reală şi cea ficţională. Spre deosebire de numele omeneşti (antroponime, pe înţelesul lingviştilor), numele unei fiinţe literare este de nedespărţit de aceasta şi convine naturii sale fizice şi morale. De exemplu, în viaţa de zi cu zi, prenumele Ion reflectă o convenţie al cărei substrat pare că a căzut în uitare. Pentru ce ar mai reţine purtătorul de azi că la originea respectivului pact onomastic se află un vechi antroponim ebraic, cu înţelesul "(născut din) mila Domnului"? Pe tărâm literar, acelaşi nume propriu simbolizează condiţia personajului, după cum o imaginează artistul. Când poetul scrie "În beciul cu morţii, Ion e frumos./ Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs./ Trei nopţi şobolanii l-au ros./ Şi gura-i băloasă ca de sacâs." (Tudor Arghezi, Ion Ion), Ion, substantiv poetic, devine icoana grăitoare a unei suferinţe care pare a se prelungi până dincolo de viaţă. Să ne întoarcem la povestea noastră.

Lectura basmului lui Creangă ne îndeamnă a crede că şablonul onomastic popular ‒ [însuşire + suf. –ilă] ‒ este acomodat unei uriaşe disponibilităţi comice, aspect oglindit de microportretele hiperbolice care acompaniază botezurile oficiate de Harap-Alb. Dacă Gerilă este un tartor arzuliu de îngheaţă focul lângă el, Flămânzilă e "foametea, sac fără fund" pe care nu o satură nici pământul, iar Setilă e "fiul secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului". Talentul de a concepe replici ca de vodevil înfloreşte în genealogia rimată a lui Ochilă: "Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă". Vecină cu retorica satirică a poreclelor, din care, de altfel, îşi trage sevele, "creştinarea" ludică a unor personaje prin mimarea stilului ţărănesc de a născoci embleme onomastice poartă aura estetică a caricaturii. Priceperea de a schiţa prin câteva cuvinte profilul unui personaj ţine de arta pamfletului şi îmi imaginez, vă rog să mă iertaţi, că, de ar fi lucrat ca ziarist, Ion Creangă ar fi fost unul dintre cei mai talentaţi condeieri ai vremii sale.

Pentru că tot am încercat să ne lămurim în această privinţă, şi anume că nu îl putem citi pe Creangă doar ca maestru povestaş popular, ci şi ca trudnic artist al scrisului, putem, în sfârşit, să adăugăm că:

1. În ipostazele folclorice ale basmului, onomastica personajelor e văduvită de microportretele menite să amplifice comicul excelent al botezurilor. În versiunile populare, ajutoarelor năzdrăvane ale eroului, mai felurite decât în textul lui Creangă, li se atribuie nume-porecle, că aşa curge tradiţia epicului rural: Fomilă, Setilă, Gheţilă, Fugilă, Căldilă, Sărilă, Nimerilă ş.a. (cf. Ovidiu Bârlea, Poveştile lui Creangă, 1967).

2. E bine de ştiut că sufixul –ilă a fost împrumutat din slavă, iar un asemenea detaliu ne provoacă să ne închipuim un uz întins pe mai bine de o mie de ani, ceea ce nu-i puţin lucru când apreciem vitalitatea unei mărunte particule lingvistice. În română, sufixul e valorificat pentru a forma epitete derivate de la adjective şi de la verbe. Prototipul onomastic e de căutat în nume de sorginte slavă, Dănilă, Gavrilă, Manuilă, Rafailă, Samoilă, corespunzătoare unor străvechi nume ebraice trecute prin retortele limbii greceşti: Daniel/Daniil, Gabriel/Gavril, Emanuel/Emanoil, Rafael/Rafail, Samuel/Samoil. Pentru alte detalii, accesăm Al. Graur, Nume de persoane, 1965, sau N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic romînesc, 1963.

3. Poreclele create prin recurs la sufixul –ilă sunt, de asemenea, pluricentenare. Atestările coincid cu epoca celor mai vechi scrieri româneşti (secolul al XVI-lea) şi există temei pentru a afirma că apelativele populare fixate ca porecle precedă evidenţele documentare. Necredincioşii pot pipăi, precum Toma pe Hristos, lucrarea lui Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, 1933.

4. În mentalul popular, poreclele oglindesc o practică onomastică statornică, graţie căreia se încheagă o radiografie critică şi cuprinzătoare a virtuţilor şi slăbiciunilor omeneşti. Pentru a vă convinge, vă invit să răsfoiţi oricare dintre catagrafiile de la 1820, publicate prin eforturile d-lui Prof. Mircea Ciubotaru şi a colaboratorilor domniei sale: Brînzilă, Smîncilă (Botoşani); Bîţîilă, Cornilă, Ţîntilă (Suceava); Mîndrilă (Fălciu); Pizdilă (Vaslui); Măzărilă, Mutilă, Sărăcilă (Putna).

5. Acest tipar simplu şi eficient de satirizare s-a bucurat de mare succes stilistic printre scriitorii secolului al XIX-lea, fiind adoptat şi în presă, unde va trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Baze derivative mai noi, rezultate prin abreviere, au produs, pe ogorul presei din ultimii treizeci de ani, otrăvuri expresive de toată frumuseţea: P.C.R. > Pecerilă, F.S.N. > Fesenilă, P.S.D. > Pesedilă, S.R.I. > Sereilă. Or mai fi şi altele! Întru veşnica lor pomenire, acestor creaţii recente le adăugăm sancţionarea deşteaptă şi tăioasă a unor profesionişti într-ale scris-cititului: securist > Securilă, ziarist > Ziarilă, pupincurist > Pupincurilă. Nţ, nţ, nţ, ce ţi-e şi cu sufixele astea!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video