Proiecţel de ţară

Cu alte cuvinte, românii nu fac treabă decât cu biciul sau forţaţi de împrejurări care le ameninţă viaţă. “Mai binele” pentru ei trebuie să vină adus de alţii sau singur, de la sine. Atâta vreme cât îi este omului bine acolo unde stă, ce rost are să strice “orânduiala”, vorba lui Ion Creangă, “Lemne la trunchi sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului!”.

Românii nu sunt un popor progresist, care să caute mereu să îmbunătăţească lucrurile pe care le are deja, ci sunt un popor conservator, adică unul cu cetăţeni care păstrează cât de mult pot, şi neschimbat, ceea ce au primit de la înaintaşii lor. Astfel se explică reticenţa aproape totală faţă de nou, în toate domeniile, rigiditatea faţă de soluţii ieşite din tipar şi păstrarea lucrului deja ştiut, chiar dacă acela e cârpit de un milion de ori, chiar dacă mănâncă timpul tuturor, chiar dacă dă rezultate execrabile, atâta timp cât încă merge, oricum ar fi el, se păstrează.

Mihai Viteazul a avut primul şi cel mai mare proiect de ţară românesc dus până la capăt, "planul dacic". Unirea românilor sub un singur steag a fost chiar o reuşită. Trecătoare, e drept, dar nimic nu e veşnic, iar aceea a rămas punctată. Ce s-a întâmplat însă, de ce nu a rezistat? Pentru că la vremea aceea era ceva nou, şi nimeni nu se simţea comod cu acel lucru nou, cum am spus mai sus, era prea din pripă, mai trebuia pregătit încă vreo câteva sute de ani.

Unui om progresist îi trebuie doar trei lucruri ca să ducă la bun sfârşit cu succes un proiect, iar acesta să reziste în timp: context, resurse şi determinare. Mihai Viteazul le-a avut pe toate atunci, iar el era un progresist, unul care nu se mulţumea cu starea lucrurilor. Unui român obişnuit însă, îi trebuie şi al patrulea lucru: pregătirea psihică. Iar aceasta nu era realizată pe atunci, de aceea proiectul lui Mihai a căzut…

Mai târziu, prin Cuza Vodă, s-au îndeplinit din nou cele trei criterii şi a apărut şi al patrulea. Apoi la 1918, la fel, la Marea Unire. Şi cam asta a fost tot.

Înainte de Cuza fiecare dintre provinciile independente aveau drept proiect principal de ţară supravieţuirea în urma foametei şi cataclismelor de tot soiul şi în calea invadatorilor. Nu îi interesa pe ei unirea, nu voiau să îşi bată capul cu aşa ceva, deşi, dacă o făceau, realizau că era le-ar fi fost mai bine uniţi decât separat, dar deh…

După ce România a devenit cea ştiută de azi, au început proiectele mai mici de ţară, care mai de care mai huşchit, aduse şi promovate de oameni din alte ţări care voiau cu adevărat schimbarea. Astfel, s-a încercat transformarea ţării într-un regat, apoi într-o ţară fascistă, după aia căutarea idealului comunist şi, în sfârşit, eliberarea de sub cel din urmă. Acum încercăm, sau ne amintim mai bine zis, cum e cu democraţia. Democratizarea ţării e un proiect măreţ care, hai să fim sinceri, încă este în desfăşurare.

Mai trebuie adăugat faptul că în zilele noastre, în epoca modernă adică, noi, românii, avem cea mai bună scuză să nu ne mai stresăm cu niciun proiect mare. Pentru că e globalizare, frate, toţi vom fi la fel în curând, ce rost are să ne mai strofocăm pe plan local degeaba cu tot felul de idei trăsnite… Aşteptăm să treacă timpul şi mergem odată cu valul. Cu alte cuvinte proiectele mari nu se mai pot aplica şi gata. Acum totul tinde spre uniformizare, au rămas la modă doar proiectele foarte mici şi eficiente (miniproiectele). Ca să nu mai vorbesc că, în situaţia instabilităţii politice existente, este total irealist să îţi propui ca proiect de ţară modificarea ei în vreun fel când ştii foarte bine că guvernele se vor schimba ca scutecele bebeluşilor, şi nu poate exista în veci continuitate în nimic!…

De aceea, astăzi cel mai bun proiect de ţară al României este cel mai la îndemână, care nu stresează pe nimeni, nu forţează pe nimeni să gândească în perspectivă, ba din contra, bucură şi linişteşte pe toată lumea: mărirea salariilor tuturor cetăţenilor, indiferent de sex, muncă, experienţă, domeniu. Important e ca acei oameni să aibă cât mai multe parale în teşcherea pe care să le cheltuiască pe ce le trece prin cap. |sta da proiect de ţară…

Ca să dau în final şi un exemplu din curtea altora, Finlanda, care în anii ’90 era la educaţie cam pe acelaşi nivel cu toate celelalte ţări, şi-a stabilit singură, nesilită de nimeni şi pe timp de pace, când practic nu o deranja nimeni şi nimic, un proiect de ţară mare prin care să reconstruiască din temelii sistemul educaţional, iar acum este pe locul 1 în lume în acest domeniu. Acela e un proiect de ţară iniţiat şi dus la bun sfârşit în timpul unui regim democratic care, din punctul nostru de vedere, e cel mai instabil dintre toate!… După noi nu trebuia făcută mişcarea asta, să fim serioşi, sistemul vechi mergea, era ok. Dar ei au avut altă părere, i-a mâncat undeva. Au avut totuşi noroc că au dus-o la capăt… Noi n-am fi făcut-o niciodată, doar nu suntem nebuni…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video