Realitatea ultimelor sentimente din viață. Aziliurile de bătrâni, ultima sută de metri de fericire sau de tristețe?

Rudele vârstnicilor simt adesea că prima alegere este un azil de bătrâni. Planurile care ar trebui sa aibă prioritate întârzie sau sunt absente în mintea acestora. Mulți vârstnici nici nu sunt întrebați ce își doresc în ultima lor etapă de viață. ,,Mamă, tată, îți dorești să trăiești într-un azil de bătrâni?” ,,Noi nu prea ne mai simțim în stare să te îngrijim.” sau o fi prea mare efortul…Mulți aparținători vin disperați și mă întreabă dacă cunosc vreun azil cu locuri disponibile. Și eu îi întreb: v-ați gândit și la varianta de a fi îngrijit(ă) acasă de cineva priceput la asta? S-ar simți mai bine în sânul familiei; asta dacă “sânul” își mai dorește…

Mi se pare frapant faptul că mulți aleg varianta cea mai rapidă și cea mai confortabilă pentru ei dar totodată cea mai dureroasă pentru ,,îmbătrânitul” familiei. Se gândesc că poate și ei vor ajunge în această situație? Poate că cel mai rafinat și apreciat lucru este ca această problemă să fie abordată încă din perioada de funcționalitate trupească și cerebrală.

"Îmbătrânitul” familiei cu puțin înaintea degradării fiziologice, să decidă singur(ă) dacă dorește petrecerea bătrâneții în familie sau în azil. Este cel mai firesc și decent lucru. Mă trec gânduri pesimiste despre această bătrânețe pe care noi o vedem departe și de fapt nu este așa. Un circuit normal și optimist se rispește: faci copii și speri ca aceștia să te îngrijească la bătrânețe. Un lucru pe care trebuie să îl ții sub observație este dacă ,,urmașii” au sentimente pentru tine sau dacă doar te vor plecat de acasă cu testamentul semnat.

Un secol de viteză și de debarasare sentimentală

Consider că ne-am lăsat duși de valul vitezei al acestui secol dat pe repede înainte în care sarcinile de viață și de serviciu ne acaparează prea mult din timpul nostru. Suntem din ce în ce mai informați dar ne-am golit de sentimente și de empatie. În sensul în care ne dorim prea multe din punct de vedere financiar și pentru asta ne sacrificăm timpul la care nu ne vom mai întoarce niciodată. ,,Da, dar acum trebuie sa trag tare cu serviciul, să plec dimineața și să ajung seara, acum mă pot dezvolta financiar.”

Poate așa este pe o parte dar pe altă parte, se pierde din vedere timpul prețios pentru familie. Sentimentele pentru cei dragi se dizolvă ca o picătură de lapte într-o ceașcă de cafea și uite așa nu mai găsești timp pentru cei care ți-au dat viață. Știu și eu asta, pentru că mi-am irosit trei luni din viață într-un oraș extrem de aglomerat în care nici nu aveai timp să îți suni familia. Ajunsesem să îmi notez trăirile zilnice în traficul intens în care pierdeam câteva ore pe zi. Eram consternat de cât timp de calitate se poate pierde pentru un serviciu într-un oraș îmbâcsit de noxe cu intersecții aglomerate precum niște furnicare.

Mă bucur că am realizat în timp util să îmi văd de viața mea într-un loc mai protejat sufletește și nu numai. Pentru că dacă nu realizăm acest aspect, riscăm să ne cufundăm într-o muncă deprimantă. Întodeauna întreabă-te dacă ai tu nevoie de acest lucru. Și spun asta pentru că este bine să ținem cont de reacțiile emoționale. În ultimii ani, cercetătorii au evidențiat  cogniția ca fiind încorporată în corp, așa că este bine să gândim și cu corpul, nu numai cu creierul.

Mulți semeni cu prea multe sarcini se lasă copleșiți de probleme și dintr-o dată problema cea mai importată pentru ei, devine o ecuație pe care ar dori să le-o rezolve statul sau vreun azil privat. Dacă s-ar putea de pe o zi pe alta, mama sau tata să fie relocat(ă) de acasă precum un animal de companie în grija unui vecin amabil; dar pe viață. Sentimente, iubire, nostalgie, recunoștință, la gunoi cu ele; nu este timp de așa ceva! Prinși în tumultul vieții agitate, nici nu realizează că această sarcină a vieții, de a-ți îngriji părinții care te-au crescut le revine tot lor și nu statului. Pentru că nu statul ți-a vegheat somnul și a îndurat sute de nopți nedormite și nici nu te-a făcut om mare. Dar pe atunci nu erai așa de ocupat ca acum…

O viață decentă în aziluri decente

Abordez și idei mai bune, precum locații decente cu condiții umane, apropiate de cele în care și-a trăit ultimii ani ,,îmbătrânitul” familiei. Există și asemenea locuri în care condițiile bune pentru care viitorul client și-a dat acordul sunt de luat în seamă. Un azil în stilul unei pensiuni sau a unui hotel, cu o curte interioară în care clienții să se poată plimba și să se simtă bine zi de zi, cu o sală de relaxare ca o sufragerie spațioasă în care să se binedispună; acestea sunt niște condiții de minimă dotare psihică pentru a le oferi clienților o viață decentă.

Închiși în camere mici, fără spații pentru activități colective; aceștia se sting mai repede. Socializarea și imitarea unor condiții asemănătoare celor de acasă le creează acestora speranțe de viață. Altfel, le putem compara lejer cu penitenciarele deschise infractorilor. Mai mult decât atât, personalul din aceste aziluri ar trebui ales în primul rând în funcție de calitățile umane; să-i îngrijească pe vârstnici ca pe proprii părinți.

Este foarte important să îți cunoști rolul pe acest pământ și să decizi la timp ce dorești pentru tine sau ce poți să oferi celor care ți-au dat viață. Iar dacă vrei să ai o viață liniștită, cinstește-ți părinții cât încă sunt pe acest pământ.

Proprietarul unui azil este obligatoriu din punct de vedere al umanității și decenței să își organizeze azilul precum locul în care și-ar dori să trăiască la bătrânețe. Îmbinarea bussiness-ului cu respectul pentru vărstnici ar trebui să conviețuiască în mintea tuturor celor care își doresc să dețină un azil. (Cozmin Mihai – Medic psihiatru)