Revelaţii de toamnă

Dacă ne uităm cu atenţie, societatea românească e compusă din persoane foarte sărace (grosul populaţiei), persoane sărace (mai puţine decât primele, dar tot multe) şi persoane moderat nesărace (fără a fi nici pe departe bogate, un fel de very low middle class).

În termeni abstracţi (adică nu relativ la o economie locală), intri în upper middle class şi începi să ai un stil de viaţă cosmopolit, de cetăţean al lumii, cam de la 100.000 de dolari pe an. Câţi oameni au, în România, un astfel de venit? 100? 200? Probabil mai puţini de-atât.

Bogat cu adevărat eşti abia de la un milion de dolari pe an (iar adevăraţii bogaţi susţin că dacă nu câştigi măcar 3 milioane de dolari pe an, nu prea te poţi numi bogat). Există astfel de persoane în România? Sunt gata să bag mâna-n foc că nu – sau că, dacă prin absurd există, le poţi număra pe degetele de la o mână.

Evident, pentru cineva care câştigă cel mult 1.000 de lei pe lună o persoană cu venituri de 5.000 de euro lunar pare bogată, chiar foarte bogată, dar în realitate cel cu 5.000 de euro pe lună intră în categoria celor moderat nesăraci. Şi ştiţi câţi din ăştia există în România, cu venituri lunare de 5.000 de euro şi peste? Poate 10-20 de mii de oameni, cel mult.

Iar un corporatist cu o mie-două de euro pe lună intră de fapt în zona gri dintre cei săraci şi cei moderat nesăraci. (La 1.000 de euro pe lună intră clar în categoria săracilor, cu un venit cam cât ajutorul de şomaj din ţările europene dezvoltate.)

Din perspectiva asta pare aberant că cei foarte săraci se uită la cei săraci şi la cei moderat nesăraci ca la nişte bogătani care merită să fie urâţi – după cum cei moderat nesăraci şi cei săraci se uită la cei foarte săraci ca la nişte animale jegoase.

În România asistăm de fapt la un război extrem de costisitor din toate punctele de vedere între diferite categorii de săraci gata să-şi scoată ochii unii altora.

Orbiţi de perspectiva locală, singura pe care o vedem şi o luăm în serios, ignorăm adevărul evident – că, în realitate, suntem cu toţii în aceeaşi oală şi că nu putem ieşi din mizeria asta decât împreună.

Suferim de un defect de perspectivă care ne va distruge pe toţi – de fapt, care ne distruge deja de 25 de ani încoace.

Dar abia dacă vom scăpa de defectul ăsta de perspectivă şi vom înţelege că, de fapt, facem cu toţii parte din aceeaşi clasă (aia de jos), vom putea începe să fim generoşi unii cu alţii şi să ne oferim reciproc soluţii specifice de ieşire din sărăcie.

Altfel, de la înălţimea cuiva care câştigă lejer între 5 şi 15 milioane de dolari pe an (ca Hillary Clinton, de exemplu), diferenţele de venit dintre cei obligaţi să supravieţuiască cum pot la Pata Rât şi un corporatist cu 1.500 de euro pe lună (adică salariul minim în multe ţări dezvoltate) sunt insesizabile.

II. Mentalităţi şi generaţii

Am observat că personalităţile publice din generaţii anterioare celei din care fac parte tind, în general, să opereze cu un sens lărgit al noţiunii de „atac la persoană”, unul care include şi discuţia critică a prezumţiilor pe baza cărora personalităţile respective îşi asumă valorile în care cred.

Nu vreau să fiu greşit înţeles. Cu toţii, din păcate, cădem uneori pradă interpretării prea largi a noţiunii de atac la persoană, mai ales când ne sunt chestionate valorile pe care le susţinem şi care cumva ne compun identitatea. Diferenţa nu e de natură, aşadar, ci de grad. S-ar putea chiar ca diferenţa nici să nu existe – e vorba doar de o observaţie personală de-a mea, una limitată ca toate observaţiile personale.

Dincolo de asta însă, mi se pare că, iarăşi la generaţiile mai vârstnice, unele observaţii critice sunt interpretate fraudulos ca „atac la status”, iar acest presupus atac la status e tratat ca atac la persoană – ceea ce înseamnă că dialogul este acceptat doar atâta vreme cât respectă nişte convenţii autoritare cu privire la o presupusă ierarhie.

Din punctul ăsta de vedere, al modului în care se raportează la dialogul critic, generaţiile mai vârstnice îmi par că adoptă o viziune autoritară, a unor convenţii ierarhice – şi că generaţia din care fac parte şi cele ulterioare au o viziune mai democratică a dialogului critic. Pentru aceste generaţii nu există convenţii de status, explicite sau implicite – iar posibilele reacţii supradimensionate pot apărea doar în cazul discutării critice a credinţelor potenţial identitare ale unei persoane.

Cu alte cuvinte, generaţiile mai vârstnice par să aibă două „puncte de criză” în care un eventual dialog ar putea eşua – pe când cele mai tinere, doar unul.

Dar, cum am spus deja, toate astea sunt simple observaţii personale, nu reguli generale.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist