Reverenţă Doamnei Sorina Bălănescu

Între semenii noştri ieşeni, cărora li s-a hărăzit să apară pe lume de Crăciun este şi o personalitate aleasă a umanioarelor. Prin lucrarea sa ziditoare ne demonstrează smerit, dar statornic, că duhul Crăciunului, vremea Naşterii Domnului şi a crăieştilor călătorii ale Magilor au găsit în fiinţa ei pământul primitor. Trebuia grijit pentru rodire. Nu i-a poruncit nimeni să fie lucrătoarea de ispravă pe ogoarele binelui. S-a rânduit de la sine. Cei din preajmă, părinţii, actori, colegii lor, tot actori, învăţătorii, profesorii şi prietenii au stat de veghe ca planta iubirii, ce tocmai răsărise, să crească în voia cea bună. Au proteguit-o pentru anotimpul înfloririi şi rodului. Alături, tot sfioasă, dar dârză, s-a mai iţit una, cea a frumosului ca normă de vieţuire. Iubire de oameni, de facere, dragoste niciodată ostoită de minunăţia vieţii. Cu aceste daruri primite ca după un colind de Crăciun a pornit pe drumurile întortocheate ale vieţuirii, apucând-o pe calea dreaptă, înspre Soare Răsare, un semen al nostru, pre prenume Sorina şi pre nume de familie Bălănescu. Distinsa noastră concitadină e cunoscută şi preţuită în mediile culturale ieşene şi naţionale. Este poate mai puţin ştiută de opinia publică, pentru că nu-i place să iasă în lumina reflectoarelor. Cu o nobilă umilinţă, ce-i a alcătuirilor umane aristocratice prin fibră lăuntrică, Sorina Bălănescu şi-a durat o carieră academică a excelenţei, consacrându-se ca eminent profesor universitar de Istoria literaturii ruse şi de teatru.

În teatru, ca dascăl, cronicar subtil, cunoscător de profundis al artei teatrale, şi mai ales ca spectator veritabil, n-a ajuns graţie întâmplării, ci respirând din pruncie aerul scenei şi al instituţiei teatrale, cu miresmele lor unice. Teatrul Naţional din Iaşi a reprezentat, s-ar putea zice, chiar prima sa casă, fiind fără exagerare un copil al trupei actoriceşti. Dar îmbrăţişarea celuilalt domeniu, care din punct de vedere al traiectului profesional a avut primatul, studierea şi predarea literaturii ruse la Universitate, a fost întru totul rezultatul hazardului. În 1959, având vădite înclinaţii pentru ştiinţele exacte, a dat admitere la Politehnică, însă prevalând la examen dosarul de cadre, n-a intrat. Ca să nu piardă anul s-a înscris toamna acolo unde mai rămăseseră locuri după sesiunea din vară, la Facultatea de Filologie, Istorie şi Filosofie, Secţia de Limba şi Literatură Rusă, principal, Limba şi Literatura Română, secundar. A luat cu brio acest test, deloc uşor, pentru că fusese o concurenţă de 5 candidaţi pe loc. Destinul, prin jocul dragostei şi al întâmplării, o adusese aici unde îi era cu adevărat ursita. Cu preţuirea lucrului bine făcut, cu putere de muncă şi dragoste parcă necuprinsă pentru frumos şi-a croit cărarea, una ce merită deplin respect şi admiraţie. S-a manifestat cu pregnanţă şi autoritate în slavistică şi teatru, ce au devenit faţetele definitorii ale personalităţii sale proteice. Cum a fost cu putinţă? Nu-s taine de nepătruns. A propăşit urmând neabătut câteva pravile simple, dar fundamentale pentru progres. A muncit fără preget, iubind ceea ce-i fusese hărăzit. S-a dăruit, cum îmi mărturisea în emisiunea de televiziune „Divanuri duminicale” din 2002, spre a-şi plăti datorii. M-a rugat, îmi amintesc, înainte de a purcede la convorbirea noastră, să vorbim mai mult de ceea ce ea datorează decât despre dânsa. Înţelegând astfel rosturile, Sorina Bălănescu a devenit unul dintre acei rari profesionişti care ştiu să adauge harului darul, adeseori cât un munte, darul trudei. A săvârşit dăruirea aidoma eremitului. Altfel cum să te încumeţi să editezi critic un scriitor genial, cu o operă întinsă şi încorporând genuri dintre cele mai diferite, cum a fost Cehov. O asemenea întreprindere, ce presupune eforturile unei instituţii, urma să ofere publicului românesc creaţia cehoviană în 10 volume. Realizarea monumentalei ediţii critice i se încredinţase de Editura Univers, care luase în consideraţie în alegerea sa prestigiul dobândit de Sorina Bălănescu ca cel mai bun cunoscător din spaţiul românesc al acestui uriaş scriitor, cel mai european după Turgheniev dintre ruşi, cum a ţinut să menţioneze în „Divanul duminical”, la care m-am referit. A conceput lucrarea aceasta de anvergură alături de Mircea Aurel Boiciuc, redactor la Univers, şi a reuşit să tipărească cinci volume. Al şaselea cu bun de tipar era cât pe ce să se piardă odată cu dispariţia editurii. Poliromul de la Iaşi i-a acordat şansa să scoată o ediţie în trei volume, dar una ce nu întrunea exigenţele celei critice. Dar a fost o restituire împlinitoare. Editura ieşeană i-a publicat şi un tom cu bogata şi grăitoarea corespondenţă cehoviană. Din păcate n-a putut duce până la capăt acest demers considerat de ea însăşi a fi cel mai important al lucrării sale cărturăreşti. Modestia şi recunoştinţa au fost călăuzele existenţei sale. Rânduindu-şi viaţă pe aceşti piloni a avut energia să plătească măcar parte din datoriile morale, ce-au reprezentat ceva sfânt pentru ea. Cu acest imbold a editat moştenirea preţioasă a celor doi profesori Vasile Harea şi Alexandru Zacordoneţ.

Dar nu doar pe tărâm universitar şi-a îndeplinit exemplar misiunea Sorina Bălănescu, ci şi pe cel teatral. A slujit Thalia ca la altar. A consacrat cărţi de referinţă marilor actori ai Naţionalului ieşean, precum Margareta Baciu şi Miluţă Gheorghiu, a scris cu pasiune despre spectacolele de pe scena mitică a Iaşilor, dar n-a făcut rabat la calitate. Inima ei a bătut şi bate pentru teatru în general şi pentru cel ieşean în chip special. O devoţiune pe care universitarul şi omul de teatru o înscrie, potrivit modului său comportamental, în registrul modestiei, una proverbială, cum cuviincios mi s-a destăinuit în cadrele acelei desfătătoare vorbiri televizate din 2002: „Sunt ceea ce se numeşte o mare iubitoare de teatru şi scriu despre teatru atâta cât pot şi mă pricep.” Din fericire strădaniile ei s-au bucurat de recunoaştere, de gratitudinea protagoniştilor scenei, dar şi de încununarea prin prestigiosul Premiu de critică teatrală al U.N.I.T.E.R.

De multe ori, Sorina Bălănescu şi-a dat şi ultima picătură de putere spre a spori corolele de minuni ale istoriei literaturii ruse şi teatrului cetăţii noastre. Numele său se gravează cu litere de neşters în aceste importante capitole ale spiritualităţii româneşti. Merită, urându-i Crăciun cu pace în suflet şi sănătate, să-i dorim să adauge ani mulţi şi spornici la cei 80 ce se rotunjesc de ziua Naşterii Domnului, 2021. Acea zi de 25 decembrie 1941 a fost una binecuvântată şi de venirea ei pe lume în Iaşi, cetate pe care o onorează prin vrednicia şi slăvita sa lucrare. La rându-i, comunitatea e datoare să o cinstească ca pe un vlăstar care o înnobilează.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist