Satul românesc în lungul drum spre Europa

La începutul secolului XX, România era o ţară cu o populaţie predominant rurală. În anul 1930, din punct de vedere demografic, ruralul românesc reprezenta aproape 80% din totalul populaţiei. Urbanizarea ţării s-a produs în special în cea de-a doua jumătate a secolului trecut pe fondul industrializării forţate şi a migraţiei de la sat la oraş, în condiţiile cererii masive de forţă de muncă din fabrici şi uzine, precum şi a nivelului de trai ceva mai crescut în mediul urban (facilităţi educaţionale, de sănătate, culturale, transport, locuire). Industrializarea accelerată a generat urbanizarea care, la rândul său, a determinat migraţia rural-urbană.

În timpul regimului comunist, satul românesc a trecut prin dramele naţionalizării proprietăţilor şi bunurilor, colectivizării, depopulării ca urmare a migraţiei rural-urbane produse în urma industrializării forţate din anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut. Elitele locale care reuneau învăţătorii, preoţii, gospodarii satului au fost hăituite de miliţia şi securitatea comunistă. Mulţi dintre notabilii satului care nu s-au dat de partea comuniştilor au sfârşit în puşcăriile regimului. Obiceiurile, tradiţiile, sărbătorile de altă dată s-au estompat cu timpul şi au fost înlocuite cu serbările şi festivităţile organizate cu prilejul aniversării unor momente istorice sau politice relevante pentru politica partidului unic – PCR.

După destrămarea comunismului, lumea satului a fost zbuciumată de alte evenimente politice şi economice. Legile aberante date pentru restituirea proprietăţilor confiscate de comunişti au generat o mulţime nesfârşită de nedreptăţi. Tot cei care se aflau la „butoanele” puterii au beneficiat de pe urma „privatizării comunismului”. Au devenit proprietari peste cele mai bune pământuri, având suprafeţe nejustificat de mari în raport cu documentele pe care le aveau. Procesele privind restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist continuă şi astăzi. Cooperativele Agricole de Producţie (CAP) şi Intreprinderile Agricole de Stat (IAS) au fost distruse pe motiv că reprezentau un simbol al proprietăţii colective, iar din rămăşiţele acestora s-a înfruptat fosta directorime şi acoliţii ei („tehnocraţii regimului comunist”) reconvertiţi peste noapte în antreprenori ai capitalismului postcomunist.

Prăbuşirea comunismului a însemnat un reviriment al sentimentului religios. Considerată odinioară „opiumul popoarelor”, religia a cunoscut o nouă vitalitate. Oamenii au (re)început să frecventeze în număr tot mai mare biserica, să participe la slujbele şi praznicele de peste an. Au fost demarate lucrări ample de renovare şi construire a bisericilor şi mănăstirilor. Biserica a câştigat un rol social tot mai mare, având şi o influenţă politică considerabilă, trezind interesul „mai marilor satelor şi oraşelor” (elita politică postcomunistă). Bisericile s-au implicat în viaţa comunităţilor, în probleme care privesc educaţia şi asistenţa socială, dar mai puţin în cele legate de moralitate. În prezent, consistenţa sentimentului religios este ameninţată de secularizarea manifestă încă din perioada comunistă şi amplificată de consumerism, individualism şi globalizare.

Satul arhaic românesc a rămas doar un „model de referinţă” care se oglindeşte în literatura poporanistă şi discursurile lui Lucian Blaga („veşnicia s-a născut la sat”), Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu. Mult mai aproape de realitate, consideră sociologul Ioan Mihăilescu – rector al Universităţii Bucureşti, sunt operele lui Ion Creangă, Nicolae Filimon, Ion Luca Caragiale, Ion Ionescu de la Brad, Henri H. Stahl, Marin Preda. Abordările socio-antropologice, entologice şi de sociologie rurală relevă o altă realitate a satului românesc. Valorile, tradiţiile, moravurile de altă dată nu mai sunt valabile. Lumea satului arată mai degrabă precum mahalalele de la periferiile oraşelor interbelice. Avem de-a face cu o lume de rurali-urbanizaţi. Oameni mai vârstnici care au lucrat în întreprinderile comuniste de la oraş, după 1990, lipsiţi de locurile de muncă oricum precare, au revenit în satele de origine în căutarea unei vieţi ceva mai tihnite. Decât şomer la oraş, mai bine lucrător neremunerat în propria gospodărie sătească.

România se caracterizează printr-un procent ridicat al populaţiei rurale în comparaţie cu celelalte ţări ale Uniunii Europene (media UE este 28,5%). Procesul de urbanizare în România a mers extrem de lent. Potrivit datelor INS, în perioada 1992-2010, ponderea populaţiei urbane a crescut cu doar 2,8 puncte procentuale. Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor runda 2021 (RPL 2021) arată o populaţie rezidentă a României de 19.053,8 mii persoane (19.053.815 persoane), în scădere cu 1,1 milioane locuitori (1067,8 mii persoane) faţă de recensământul precedent (octombrie 2011). Majoritatea populaţiei rezidente trăieşte în mediul urban (9.941,2 mii, reprezentând 52,2%); ponderea populaţiei rurale a ţării este de 47,8% (9.245,5 mii persoane).

Satele din România europeană sunt depopulate masiv. Tinerii au plecat, fie la oraş în căutarea unor posibilităţi mai bune de trai, fie în străinătate pentru a munci în agricultură, construcţii sau transporturi. Unele familii s-au destrămat, iar copiii au fost „abandonaţi” în grija familiei extinse sau au ajuns în grija statului, în plasament la asistenţii maternali sau în instituţii rezidenţiale. Abandonul şcolar şi analfabetismul funcţional sunt fenomene curente în satele României de astăzi. Deprivarea materială severă conduce la marginalizarea şi chiar excluderea multor copii de la ţară. Doar copiii care provin din familii înstărite (funcţionari din primării, învăţători, poliţişti rurali, preoţi, mici comercianţi sau antreprenori în agricultură) ajung la facultate. Tinerii de la sate care nu reuşesc să plece în străinătate muncesc cu ziua („zilieri”) la vecinii ceva mai înstăriţi. Cei mai mulţi sunt prost îmbrăcaţi, murdari, fără dinţi în gură. Consumul de alcool, fumatul în exces, mâncarea de slabă calitate periclitează sănătatea oamenilor de la ţară. Femeile singure, cu copii în îngrijire, vârstnicii reprezintă persoanele cele mai vulnerabile, confruntate cu lipsuri materiale, probleme de sănătate, singurătate.

Decalajele în ceea ce priveşte calitatea vieţii locuitorilor de la sate comparativ cu cei de la oraşe sunt alarmante. De exemplu, sarcinile în rândul adolescentelor (15-19 ani) sunt mai des întâlnite în mediul rural; rata şomajului, mult mai ridicată în mediul rural decât în cel urban. În 18 judeţe, în mediul rural, 1 din 50 locuitori sunt şomeri, iar în 9 judeţe din mediul rural 1 din 50 locuitori primesc ajutor social. Riscul de sărăcie sau excluziune socială, accesul limitat la serviciile medicale de calitate, educaţia precară a copiilor de la sate sunt probleme care se reproduc de la o decadă la alta.

În momentul de faţă, politicile publice nu furnizează soluţii sustenabile la problemele cronice cu care se confruntă ruralul românesc, iar contextul economic nu este favorabil unor investiţii majore în infrastructurile rurale care să motiveze tinerii pentru a rămâne la sat. În ultimii ani, biserica satului s-a golit, în timp ce la bufet se adună pierzătorii integrării în Europa. Cel mai trist este că, la ţară, vezi din ce în ce mai puţini oameni, iar aceştia sunt tot mai îmbătrâniţi. În curând ne vom întreba unde sunt bunicii de altădată…

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi