Scandalul şpăgilor la admitere din SUA

Procurorii au cercetat şi trimis în judecată 50 de persoane, din care 38 sunt părinţi din rândurile elitelor. Printre numele cele mai vehiculate, actorii Lori Loughlin and Felicity Huffman. Cei 38 de părinţi sunt acuzaţi de fraudă şi plănuire frauduloasă în scopul de a cumpăra admiterea copiilor lor la Yale, Stanford, University of South Califormia şi alte instituţii de top. Practic, părinţii au plătit sume de sute de mii de dolari şefilor de cluburi sportive de la universităţile amintite pentru a le racola copiii şi astfel a fi admişi la facultate ca studenţi sportivi. Ancheta FBI a scos la lumină o adevărată reţea, la baza căreia se află un intermediar – oficial având titlul de antreprenor şi consilier privind admiterea la cluburile sportive. El este acuzat acum de încasarea a peste 25 milioane de dolari de la părinţi. Între cei acuzaţi se mai află antrenori şi administratori de teste standardizate, implicaţi în examenele de verificare a abilităţilor sportive. Presa a relatat că în unele cazuri, la examenele sportive s-au prezentat şi persoane cu identitate falsă.

Cazul a alimentat dezbateri intense pe teme legate de educaţie şi a stârnit întrebări numeroase. Este acest caz de corupţie academică care implică instituţii de top naţional şi mondial unul izolat, ori reprezintă doar exemplul descoperit de poliţie din multe altele? Unii se întreabă cât de extins e fenomenul corupţiei în lumea academică din America. Cum se explică aceste slăbiciuni ale instituţiilor academice care sunt, deodată (ori nu deodată), impresionabile în faţa şpăgilor propuse de familiile cu stare?

Cazul arată interesul părinţilor avuţi de a-şi instala copiii la universităţi prestigioase prin orice mijloace, fie că merită ori nu. Acest interes a existat probabil totdeauna în America şi probabil că pretutindeni. Însă nu totdeauna acest interes găsea căi de materializare atât de perverse şi corupte, în America dominată de principiile meritocraţiei. Dezvăluirea acestei reţele e aşadar o expresie a slăbirii acestei ordini meritocratice vechi. Şi, implicit, o expresie a clădirii unei noi ordini, unde avutul primează în absenţa oricărei alte calităţi. Materialismul, preţuirea avutului au triumfat aici totdeauna, dar au fost echilibrate de competenţă, profesionalism, pragmatism. Existau mecanisme solide în instituţiile de educaţie şi nu doar de educaţie, de a nu fi vulnerabile la tentative de corupere a sistemului. Compromisurile de la meritocraţie, prin programele de afirmare socială, au servit un scop profund: au fost un cost plătit pentru a mişca buldozerul societăţii pe calea integrării sociale, a susţinerii minorităţilor etnice, de gen şi sex, a emancipării.

Iar acum opt universităţi de top au fost antrenate în acest joc compromiţător. Aşadar, cât de profundă e plaga corupţiei în colegiile americane? Spectrul posibilităţilor e larg, de la unul la plus infinit. Cercetători şi profesori vorbesc despre aşa numitele mecanisme de auto-pervertire a lumii academice (vezi articolul Edwards and Roy, 2017. Menţinerea integrităţii în cercetare, într-un climat de mecanisme perverse şi de hipercompetiţie). Hipercompetiţia transformă instituţiile în sprinteri într-un cursă fără de sfârşit pentru granturi, studenţi, lucrări publicate, succese în cercetare, fonduri pentru dezvoltare. Fiecare colegiu vrea să fie Stanford, Yale, Harvard. Iar acestea din urmă vor să urce până la nori. Pe acest climat, dorinţele părinţilor de a-şi instala odraslele prin mijloace materiale se aliniază cu dorinţa instituţiilor de a avea sponsori mari şi durabili care să le permită să se dezvolte, să propună noi proiecte, să inoveze.

Însă chiar şi aşa, cazul este unul extrem. Totdeauna au fost părinţi cu dare de mână pentru a câştiga influenţă de la universităţile unde le învăţau fiii şi fiicele. Exemplu, Donald Trump a donat 1.4 milioane de dolari timp de patru ani, cât Donald Jr. şi Ivanka studiau la Penn (University of Pennsylvania). Scandalul academic din acest an şochează prin amploarea, disperarea atâtor părinţi să îşi rişte poziţia şi libertatea, dar şi disponibilitatea cluburilor universitare de a face fix acelaşi lucru.

Un articol publicat pe celebrul website "The Conversation" scrie despre semnificaţia acestui scandal din perspectiva inechităţilor sociale din universităţile mari, care devin tot mai inaccesibile clasei cu venituri medii, cu taxe de studii anuale între 30.000 şi 70.000 de dolari pentru un singur student. Drept rezultat, universităţile au averi fabuloase. Potrivit "The Conversation", Harvard are o avere de 36 miliarde de dolari din donaţii, în timp ce Yale are 27 miliarde, şi Standord – 24. Fiind non-profit, universităţile nu plătesc taxe pe investiţii şi nici pe avere. Iar donatorii îşi deduc sumele donate din taxele pe venit. Aceste reglementări, menite să stimuleze dezvoltarea instituţiilor cu misiuni sociale, motivează un cerc vicios din care indivizii cu venituri mici şi medii aproape că sunt excluşi.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, este Scientific Integrity Associate în cadrul Duke Office of Scientific Integrity