Scriitorul ieșean Briscan Zara, o comparație între noi și italieni după mașinile și bicicletele pe care le folosim

Aşa cum viaţa unui individ reflectă întocmai gândirea lui, oricât de mult ar încerca el să dea vina pe alţi factori externi care îi influenţează deciziile şi destinul „în contra voinţei sale”, tot la fel se întâmplă şi cu o masă mai mare de indivizi care locuiesc împreună, în acelaşi spaţiu teritorial, împărtăşind aceeaşi cultură/mentalitate. Am mai spus-o şi o repet, avem exact ce merităm. Nu ne-a forţat nimeni să facem alegerile pe care le-am făcut, ţara ne reprezintă şi noi suntem imaginea ei fidelă. Restul sunt vorbe în vânt.

Pe aeroportul din Otopeni, când aşteptam cursa pentru Italia, am observat că aproximativ un sfert dintre pasageri erau ţigani. Majoritatea tineri, cu familii, cu copii mici. Plecau din ţară pentru a găsi o viaţă mai bună. Nu i-am întrebat, dar o parte dintre ei plecau cu siguranţă pentru totdeauna. În cultura lor este ideea de a nu prinde rădăcini nicăieri, de a căuta mereu un loc mai bun de trăit. Din această cauză ei nu se vaită de viaţa lor cum se vaită românii, o iau aşa cum este, ştiu că are momente bune şi rele, ştiu că unii sunt hoţi şi alţii corecţi, ştiu că de multe ori dreptatea nu există, iar adevărul nu contează, ştiu că timpul pe Pământ e scurt şi că trebuie trăit aşa cum le place. Şi-au asumat prin tradiţie imperfecţiunea lumii şi a omului şi trăiesc această imperfecţiune ca atare fără să le pese. Pentru ei nu contează că s-au născut şi crescut într-un anumit loc, nu se leagă afectiv de el pentru că nu merită. În momentul când acel loc devine neprimitor îl părăsesc şi caută altul mai bun fără regrete. Şi ei trăiesc exact cum gândesc, ca şi noi, românii. Doar că noi rămânem pe loc, ne plângem soarta şi nu facem nimic. Ne ataşăm de ţară şi de lucruri pe care nu le luăm cu noi după moarte. Acordăm importanţă prea mare unor principii artificiale, create de societatea noastră „evoluată” care ne aduc numai neajunsuri şi neplăceri. Dar nu ne gândim nicio clipă să renunţăm la ele, să le schimbăm cu totul, nu ne gândim că există şi altceva în afara lumii noastre mici.

O vizită în altă ţară te poate face să îţi schimbi acele păreri, dar numai dacă îţi dai singur voie.

Un lucru care m-a pus pe gânduri cât am stat în Roma, de pildă, a fost modul cum abordează italienii transportul în oraş. Mă aşteptam să văd ambuteiaje mari, aglomeraţia de pe lume, certuri la intersecţii între şoferi, cozi imense de maşini, dar nu am văzut aşa ceva. Circulaţia era fluentă, nu am avut niciodată sentimentul de sufocare a traficului aşa cum am deseori în mult mai micul oraş al nostru, Iaşi, unde parcurgi în mult mai mult timp distanţe mult mai scurte.

Dintr-o suburbie a Romei, în apropiere de staţia Maliagna, până în Trastevere, în buricul istoric al târgului, sunt aproximativ 8 kilometri pe care îi făceam cu maşina în circa 20 de minute, iar cu autobuz şi metrou în mai puţin. Dacă voiam să ajung la mare, în Ostia, până unde sunt aproximativ 25 de kilometri, ajungeam cu aceleaşi mijloace de transport în cca 30 de minute. Încearcă se faci performanţele astea doar între Bucium şi Centru (cca 7 km) sau CUG şi Universitate (cca 8 km), să vezi ce iese…

Dacă un locuitor al Romei vrea să ajungă repede dintr-un loc în altul din oraş şi nu are de cărat multe lucruri voluminoase cu el, îşi ia scuterul sau motocicleta din dotare şi ajunge la destinaţie în timp foarte scurt. Nu contează că e femeie sau bărbat, profesor, inginer, jurist sau muncitor în construcţii, ori că are 18 sau 80 de ani. La ei profesia, sexul ori statutul social în trafic nu au nicio relevanţă, şi nici vârsta. Pentru ei mijlocul de transport nu este o extensie a personalităţii, o demonstraţie de virtute. Am văzut atât de mulţi scuterişti sau motociclişti în costum, la patru ace, atât de multe femei îmbrăcate elegant încălecate pe şa, atât de mulţi bătrâni pe două roţi, încât am realizat cât de normal e şi ce inspirat am fost că mi-am luat şi eu un asemenea mijloc de transport genial. Nu mai vorbesc de trotinete, fără număr…

Parcările pentru vehicule cu două roţi sunt la tot pasul şi extrem de multe. Exact lângă Pantheon, într-o latură, de exemplu, în zona zero, e o parcare de aproximativ 50 de locuri. Încearcă să faci o parcare de tot atâtea locuri pentru maşini, să vezi ce îţi iese. Practic pe un singur loc de maşină intră 6, 7 scutere.

La un moment dat număram cu copiii în trafic maşinile pe care noi le considerăm normale, adică de mărime medie spre mare. Era una la 10, 15 maşini, restul fiind mici şi foarte mici, cu două uşi şi/sau două locuri. În cartierul unde eram cazaţi am văzut într-o zi o raritate, un SUV, care era, culmea, cu număr de România! O coincidenţă aproape stranie.

Şi e şi logic să fie aşa. Dar cine ştie ce e aia logică în România? Aici mândria de clasă contează, mărimea fiarelor e cea care îţi impune respectul între ai tăi şi în trafic, restul e zero. Dacă la Roma un sfert dintre oameni şi-ar schimba scuterul sau motocicleta pe maşină, aglomeraţia în trafic s-ar dubla cu siguranţă. Dar asta nu s-ar întâmpla decât dacă şi-ar schimba mentalitatea, dacă un sfert dintre locuitori s-ar transforma, cu alte cuvinte, în români.

Dar nici măcar asta nu e limita maximă de „înjosire rutieră”, aka eficienţă. Dacă privim la o altă ţară, tot săracă, Danemarca, am vedea că numărul de biciclete folosit de cetăţenii onorabili este de domeniul fantasticului. Aşa cum în Roma erau bătrâni, femei şi spilcuiţi în drum spre birou pe scutere fără pic de mândrie, tot la fel în Copenhaga oamenii merg fără nicio greaţă la serviciu, oricare ar fi acela, învârtind din pedale. Ce mocofani! Acolo, dacă ar veni românii şi ar schimba o zecime din biciclete cu maşini, ar bloca toate drumurile…

Concluzia ar fi că odată cu creşterea gradului de dezvoltare al unei ţări scade şi prestanţa şoferilor ei. Cu cât eşti mai sărac, cu atât eşti mai domn/şmecher, iar mijlocul tău de transport e mai mare. Probabil e de vină principiul conform căruia un sărac are mai mult timp de pierdut decât un bogat. Şi cum e mai plăcut să îl pierzi decât în trafic?…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Text apărut în SECȚIUNEA OPINII a ZIARULUI de IAȘI