Seimeni (X). Stănică

Numele lui de familie nu mi‑l mai aduc aminte, am reţinut însă pe retina memoriei afective figura lui de bărbat tânăr şi frumos. Deţinea la superlativ toate atributele „rasei” sale: un corp zvelt şi bine proporţionat, tenul măsliniu, părul negru şi sârmos, o faţă luminoasă, ochii mari şi umbroşi. Era atât de blând, de tăcut şi de supus, încât mulţi îl considerau cam prost. Pe lângă părinţi, frate, bunici, unchi, mătuşi şi veri, Stănică a făcut parte din primul cerc de semeni care m‑au înconjurat în primii ani de viaţă. Nu ştiu ce conjuncţie a astrelor a hotărât ca Stănică să joace rolul de dădacă sau îngrijitor benevol al copilului slăbuţ şi bolnăvicios care eram. Cum aş putea şterge din memoria mea zilele sau săptămânile de primăvară timpurie în care – să tot fi avut 6-7 anişori – am zăcut de pojar, nume prin care ai mei desemnau o viroză molipsitoare foarte virulentă, scarlatina, rujeola sau rubeola. Eram socotit, pesemne, pierdut, de vreme ce toţi se învârteau în jurul meu, trişti şi îndatoritori. Veniseră de la Constanţa şi cei doi veri ai noştri mai mari, Marcel şi Ionel, să mă vadă… În tot acest timp, se pare că Stănică nu s‑a clintit de pe pragul uşii încăperii în care zăceam. Mare a fost bucuria alor mei când, trezindu‑mă din delir, am zis: – Stănică, fă‑mi un arc! Dintr‑o nuia tăiată din dudul din fundul grădinii, Stănică a făcut arcul, m‑a luat în cârcă, am ieşit împreună în grădină şi gata, am revenit la viaţă! Scena mi‑a fost repovestită de mama, cu fior şi cu recunoştinţă implicită, de zeci de ori!

Rămăsese hotărât ca, de atunci încolo, Stănică să fie socotit ca cineva din familie, îngerul meu păzitor, un fel de frate mai mare. Stănică m‑a iubit. Am citit asta în sclipirea din ochii lui, ori de câte ori ne vedeam, în succesiunea vârstelor. Când veneam în vacanţe de la Constanţa şi voiam să merg la pescuit, nimic nu mi se părea mai firesc decât să o rog pe mama: – Trimite vorbă lui Stănică să îmi scoată râme. Stănică se executa, într‑o oră-două, aveam cutia de tinichea plină de râme. Într‑o  toamnă, prin clasa a XI‑a, înainte de a pleca la şcoală la oraş, tata a decis că sunt de acum destul de mare ca să fac şi eu ceva concret pentru familie. – Mâine mergi cu cu mine şi cu Stănică să adunăm lemne. Legea spunea că fiecare familie din sat avea drept la atâţia metri cubi pe an de lemne de foc. Pădurarul îţi elibera un bon nominal iar tu mergeai în luncă, prin chiciuri sau dincolo de Dunăre, „în baltă” (Balta Ialomiţei) şi tăiai crengile uscate de prin sălcii şi plopi sau, mai rar, din pomii vii, însemnaţi de pădurar, până împlineai „sterii” aprobaţi. Locul ales de părinte a fost în anul acela Troina, ostrovul cel mai mare al Dunării, cel de sub Cetate, dinspre Cernavodă. Troina era atât de lungă, încât nici nu îţi mai dădeai seamă că este, de fapt, o insulă. Ca să treci în Troina aveai de regulă nevoie de o barcă, dar toamna, când apele scădeau foarte tare, traversai canalul cu piciorul. Era unul dintre locurile mele preferate, de hoinăreală sau de pescuit în jepcile şi zătoanele ei.

Dis-de-dimineaţă, cu topoarele la spinare, tata, Stănică şi cu mine am plecat deci la tăiat şi adunat lemne. În plus, Stănică mai căra şi o traistă dolofană cu de‑ale gurii şi un clondiraş de rachiu, ca să ne „facă coraj”. De apă nu era nevoie, cea din Dunăre era încă bună de băut. Ajunşi la pădure, tata a indicat fiecăruia dintre noi direcţia în care trebuie să înceapă să‑şi facă grămada de lemne, ca să nu ne călcăm pe urme unul altuia. Spre amiază, când urma să ne adunăm ca să mâncăm, grămada mea era costelivă rău… Dintr‑un tufiş auzii atunci glasul şoptit al lui Stănică: ‑ Jenică, vino, mă, încoace! Uite, ia tu grămada mea, îi spunem lui nenea că‑i a ta! A fost cea mai lungă frază pe care am auzit‑o vreodată din gura dragului meu Stănică! Tot el a fost cel care, cu ochii înlăcrimaţi, mi‑a cărat la cursă cufărul de lemn cu care, imediat după terminarea liceului, neintrând la facultate „din prima”, am fost nevoit să plec la armată, „la trupă”, un an şi patru luni.

Anii au trecut, la vârsta potrivită Stănică a trebuit să se însoare. De harurile sale a ajuns să se bucure Leanca, o pirandă mărunţică, vorbăreaţă, şleampătă şi urâtă, şi, în plus, cu câţiva ani mai mare decât el. Au avut şi un băiat, Mirică, urât ca maică‑sa, dar bun la suflet ca taică‑său. Pentru înzestrările lui sufleteşti, Afrodita a fost generoasă cu Mirică, hărăzindu‑i‑o de nevastă pe Rodica, o ţigăncuşă nespus de frumoasă, de care Stănică, tata-socru, era tare mândru.

Ultima oară l‑am văzut pe Stănică pe la începutul anilor 2000, de Crăciun. Rămăsese singur, Leanca murise, murise, în floarea vârstei, de cancer, şi noru‑sa Rodica, Mirică plecase şi el în lumea largă. Stătea singur, într‑o căsuţă dărăpănată, cu o curte mare şi pustie, la marginea satului. L‑am rugat pe Dinu, elev de liceu prin clasele terminale, să mă însoţească acasă la Stănică. Ce am găsit m‑a umplut de durere: un moşneag costeliv, cu privirile rătăcite şi aproape dezbrăcat, şezând la marginea unui pat plin de zdrenţe. Focul abia pâlpâind într‑un godin de tuci nu reuşea să alunge frigul din încăperea a cărei unică fereastră era acoperită cu o folie de plastic bătută în ţinte. Cu revolta şi cruzimea specifice adolescenţei, Dinu „m‑a blagoslovit” cu un rechizitoriu nemilos: – De ce m‑ai luat cu tine? Ca să văd în mizerie şi suferinţă un om la care spui că ţii? Ca să văd eu cât de „generos” eşti? Crezi că rezolvi ceva cu doi cârnaţi şi o sticlă de vin? Cu asta ţi‑ai făcut datoria şi ţi‑ai împăcat conştiinţa? Cu ce l‑ai ajutat pe acest nefericit? Ce ai făcut tu pentru el, ca să îi îmbunătăţeşti traiul?

Acelaşi tip de atitudine şi acelaşi discurs, dar puţin mai blând în termeni şi mai „civilizat”, le‑am întâlnit la una dintre cele mai strălucite studente ale mele de la Universitatea din Jena, Esther Quicker, care îşi pregătea  un doctorat despre limba, cultura, tradiţiile şi istoria romilor din România. Departe de a o fi impresionat, povestea relaţiei mele cu Stănică a fost interpretată de ea ca o confirmare a convingerilor ei şi în sprijinul tezei sale centrale: Romii sunt în România discriminaţi pe toate planurile. Statutul lor de inferioritate socială se datorează secolelor de robie de care romii au avut parte în Ţările Române. – Stănică al dumneavoastră nu a fost altceva decât un sclav domestic şi aţi face bine, domnule profesor, să nu mai spuneţi şi altora povestea dumneavoastră, căci nu prea vă onorează!

Nu sunt sigur că Esther are integral dreptate, aşa că, după cum se vede, nu i‑am respectat recomandarea! Dar nici nu sunt sigur că se înşală în totalitate.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video