Seimeni (XIII). Ucenicia în meşteşugul pescuitului cu undiţa (I)

La noi în sat, orice reprezentant al părţii bărbăteşti, de la copilandrul de câţiva ani, la flăcăul aflat în splendoarea tinereţii şi până la moşneagul nins de ani, fiecare avea undeva, aruncate la vedere pe acoperişul vreunei magazii sau puse bine, prinse sub vreo streaşină, două-trei undiţe pentru pescuit în Dunăre sau prin vreuna din bălţile din jur. Undiţele noastre erau, ca să zic aşa, arhetipale: o prăjină uscată şi uşoară de salcie sau plop – sau din alun, la cei mai norocoşi sau mai ageri! – de care atârna o sfoară cam de aceeaşi lungime cu băţul, cu un cârlig la capăt. Pe sfoară mai era atârnată o plută, făcută dintr‑o bucată de papură sau din partea finală, mai subţire, a coceanului de porumb şi, spre echilibrare, o bucăţică de plumb, fixat pe aţă cu dinţii. După ce învăţai cum se procedează de la vreun frate mai mare sau de la tată, îţi făceai singur undiţa, cum te pricepeai mai bine sau cum te ducea capul. Nimeni nu voia să te ajute, codul pescăresc implicând şi o discreţie totală asupra unor trucuri pe care, eventual, cu gelozie de „iniţiat”, le deţineai. În locul coderiştei de lemn, pe care nu o nimeream niciodată destul de potrivită ca greutate şi flexibilitate, eu preferam o trestie lungă de patru-cinci metri, smulsă de pe malul bălţii şi pusă la uscat pe acoperişul casei. Problema cea mai dificilă era, pentru noi toţi, copiii, cârligele de pescuit, rare şi scumpe. De încropit câte unul din sârmă, cum încercam uneori, nu era chip. Artefactele noastre, pur şi simplu, nu funcţionau! Chiar prins cu asemenea cârlig primitiv, peştişorul cădea înapoi în apă înainte să apuci să pui mâna pe el! Nailonul special a apărut mult mai târziu şi era folosit cu parcimonie, doar o bucată, la legatul cârligelor, spre păcălirea „inamicului”.

Echipamentul începătorului mai conţinea o trăistuţă de cârpă, cu baieră, încropită, după îndelungi rugăminţi, de mamă. În traistă aruncai la repezeală, când plecai la baltă, ca merinde, câteva mere, zarzăre sau corcoduşi din grădină şi un coltuc de pâine. De apă nu aveai nevoie, căci cea din Dunăre era încă potabilă, slavă Domnului. Mai aveai nevoie de o cutie de tinichea ca să îţi ţii momeala, râmele sau rusaliile. Pe primele le scoteai cu trudă mare, scobind în pământ cu un băţ, din grădina de acasă în verile mai ploioase, sau pe loc, de pe malul umed al Dunării, de cele mai multe ori. Rusaliile erau momelile de lux, cel mai mult căutate de peşti, dar nu se găseau decât primăvara, până pe la începutul lui iunie. Numele şi‑l primiseră de la sărbătoarea de Rusalii, moment când aceste efemeride, un fel de libelule, ţâşneau cu miile, pe luciul Dunării, pentru a‑şi trăi cele 2‑3 zile ale perioadei de adult şi de împerechere. Ceea ce scoteam noi, copiii, din mâlul fertil de la fundul apei, în malurile abrupte de la Ostrovel, erau larvele lor, un fel de răcuşori foarte dinamici şi extrem de „apetisanţ” pentru peşti. Mai aveai nevoie, prin buzunare, de un briceag şi de câteva capete de sfoară, ca să înşiri bieţii peştişori capturaţi, unul peste altul, trecându‑le sfoara prin bronhii şi prin gură, spre a prezenta triumfal, mamei, seara, prada. Nici vorbă de toate sofisticăriile pe care şi le poate cumpăra astăzi din magazin oricine, cu ceva bănuţi: juvelnice, cârlige de diferite dimensiuni şi culori, plute colorate, lansete de carbon, mulinete, voblere, nailoane diverse… Toate ne erau necunoscute, sau le vedeam rareori, cu mare invidie şi uimire, pe la puţinii pescari „profesionişti” de la oraş, care se mai nimereau şi pe malurile noastre, venind din Bucureşti, Braşov sau Sibiu.

Unii dintre noi aşteptau răbdători ceasuri în şir, aşezaţi „pe vine”, prin preajmă, plecarea oaspeţilor care, după o cutumă instituită ad hoc, se milostiveau să dăruiască copiilor autohtoni câte un pumn de cârlige sau câteva căpeţele de nailon de pescuit, primite de norocoşi cu o bucurie de nedescris… De altfel, aceşti domni de departe, cu cizmele şi cu costumele lor verzi adecvate momentului, erau şi singurii care deţineau aşa‑numitul „permis de pescuit” legal. Toţi ceilalţi, băştinaşii, de la mic la mare, chiar şi cei care îşi făcuseră din pescuit o îndeletnicire lucrativă, nu aveam permis oficial şi priveam cu dispreţ şi revoltă pretenţia autorităţilor de a taxa contractul noastru nescris şi ancestral cu maica Dunăre. În costumaţia lor vânătorească şi cu puştile la spinare, cei 3-4 „gardieni” care veneau câteodată în patrulare, de la Cernavodă sau de la Medgidia, erau personaje temute, odioase şi detestate, deşi îmi dau acum bine seama că erau nişte oameni de treabă şi aveau un comportament mai degrabă benign. Se mişcau agale, dădeau destule semnale de prezenţă pentru ca „copchiletul” aflat în flagrant delict de braconaj să aibă timp să o rupă la fugă pe unul dintre dealurile din preajmă sau prin tufişurile din luncă. Singurele represalii pentru cei mai neatenţi, surprinşi asupra faptului, constau în confiscarea undiţelor şi distrugerea lor pe loc, prin aruncarea în gârlă. După trecerea echipei de gardieni, cetele de mici braconieri se scurgeau din nou, asemenea mareei, la locurile lor, ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.

Acesta a fost, ca să zic aşa, cadrul general. Voi încerca acum să readuc la viaţă, pe valurile tandre ale reveriei, momente narative mai precise, legate de locurile unde am învăţat să pescuiesc şi de figurile „magiştrilor” care s‑au succedat pe parcursul formării mele de „expert” în technè chalieutikè. Căci cei 4-5 km ai ţărmului dunărean care se afla în „stăpânirea” noastră, a seimenenilor, nu era ceva otova şi uniform, fiecare porţiune având un nume şi particularităţi determinate de memoria colectivă, de adâncimea apei, de viteza cursului, de constituţia fundului apei, de densitatea şi specificul speciilor de peşti etc. Ca în sectele iniţiaţilor de odinioară, ajungeai, cu timpul, să înveţi şi să înţelegi semiotica tainică a fiecărui detaliu, ca să decizi în cunoştinţă de cauză strategia zilei de pescuit respective.

Miraculoasa Troină de la Seimeni

Istoric, prima mea călăuză a fost tata, iar intrarea în miraculosul templu al Dunării de la Seimeni a fost Troina. Am mai evocat acest loc scump inimii mele, Troina, atunci când am zugrăvit figura ţiganului Stănică, chiron-ul copilăriei mele. Troina este o insulă de câteva zeci de hectare, delimitată de Dunărea cea mare, de o parte, şi de un canal al ei, de altă parte, canal care, vara, seca atât de mult, încât, din insulă, Troina devedea o peninsulă. Acesta era şi momentul de acum, într‑o toamnă târzie, când eroul acestei naraţiuni trebuia să fi având vreo şase anişori. În răcoarea dimineţii, desculţ, în ţinuta care era încă cea de vară, cămeşuică de in şi pantalonaşi scurţi, păşea încântat alături de tânărul Ilarion, tatăl pe care îl adora, cu atât mai mult cu cât, iată, acceptase să iasă pentru câteva ore din sobrietatea şi solitudinea lui obişnuite, ca să‑şi iniţieze feciorul în tainele pescuitului. În mitologia familiei, Nenea, cum îl numeau fraţii mai mici şi, după ei, ceilalţi săteni, Larion era un personaj semilegendar. I se puneau pe seamă isprăvi pescăreşti nemaipomenite, cu crapi, şalăi şi somni uriaşi, prinşi în cele două‑trei veri când, întors din sanatoriul de la Agigea, fusese scutit de muncile penibile din câmp, prăşitul şi secerişul, cu condiţia să alimenteze familia cu peşte!

S‑au oprit aşadar, tată şi fiu, în zona cea mai maiestuoasă a Dunării, într‑un loc situat foarte aproape de firul central al apei, destinat trecerii vapoarelor, sub un mal abrupt şi lutos, străjuit de rădăcinile uriaşe ale unei sălcii prăbuşite în apă. Măreţia locului, cu foşnetul pădurii apropiate şi clipocitul apei adânci îl tulburară adânc pe băiat, iar emoţia este sporită de trecerea, din când în când, vreunui vapor care părea gigantic şi care stârnea valuri puternice, stropindu‑i pe amândoi din cap până în picioare. – Este bulgăresc, sau nemţesc! remarca tatăl Ilarion, potrivit pavilionului arborat la pupă.

În apă, tata aruncă două undiţi lungi şi grele, pe care le sprijini pe crăcane puternice de lemn de salcâm, înfipte în mal. În cârligul primeia a pus momeală un cocoloş mare de mămăligă, în cealaltă o lipitoare mare, neagră. Prima undiţă era pentru crap, a doua pentru somn. Ilarion foloseşte metoda „la pământ”, adică fără plută şi cu mult plumb, ca să împiedice rostogolirea momelii pe fundul apei, acolo unde peştii cei mari vin să se hrănească. – Tu să stai acolo pe dâmbul ăla şi să te uiţi, şi eu îţi arăt şi îţi povestesc! îşi îndemnă tatăl fiul nerăbdător să facă şi el ceva, nu doar să contemple. Dar porunca e poruncă! După un timp, la cârligul cu mămăligă apare un crăpcean, apoi al doilea… (Va urma.)

Erratum: Rog pe cititorul binevoitor ca, în foiletonul meu de sâmbăta trecută, să citească în mod adecvat parafraza caragialiană! În loc de Bravo naţiune! se va citi Bravos naţiune!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi