Sfârşit de sezon submediocru

Cu meciul de aseară, s-a încheiat un sezon trist pentru fotbalul ieşean. Cu meciul de duminică, FC Hermannstadt – Dunărea Călăraşi, se încheie (practic, fiindcă teoretic se mai joacă o partidă) un sezon trist pentru fotbalul românesc, un fotbal care contează în Europa, atât cât contează fotbalul ieşean în România. Despre fotbalul ieşean am scris data trecută şi nu voi insista prea mult. Mai ales că mult iubitul & stimatul Flavius Stoican a binevoit să părăsească corabia din Copou, parte din cauze financiare, dar parte şi din înţelegerea unui fenomen limpede precum cristalul: că dragostea cu sila nu se poate face. Oricum, două lucruri sunt de sesizat în această problemă. Nu Stoican a fost cauza tuturor relelor de la echipa de fotbal, ci numai în proporţie de 50%. Iar pentru ca să existe o şansă minimă de reconstrucţie este imperios necesar să dispară şi restul de 50%, pe care nu îl vom nominaliza, chiar dacă nu e greu de decantat marioneta de păpuşar. Probabil că mulţi dintre fani speră în zadar să vină americanii, ca în vremea rezistenţei anticomuniste din munţi. Ca să nu ne amăgim prea mult, până vin yankeii cu colaci în coadă – şi dacă vin să fie primiţi – vom începe noul sezon tot cu mâna făcută căuş la Chirica şi cu un antrenor fără pedigree, precum Flavius Stoican sau Ionuţ Chirilă. (Pentru cei care mi-au criticat comparaţia de data trecută: zero este egal cu zero în orice sistem de numeraţie.)

În privinţa fotbalului românesc, se spune că rămânem acolo unde suntem şi unde ne este locul. Aserţiune falsă: nu rămânem nicăieri, ci ne scufundăm cu 9.81 m/s spre adâncimi nemaiîntâlnite, iar locul nostru se schimbă în consecinţă. Cei care susţin că locul nostru este acolo unde am fost odată, sunt exact aceeaşi care dau vina pe UEFA pentru incompetenţa şi delăsarea noastră. Modificările aduse formatului cupelor europene, cele ce sunt şi cele ce vor râde la soare, sunt nedrepte şi dezavantajează calicimea fotbalului european, dar este mai demn să rezişti bărbăteşte decât să te văicăreşti într-una. Din discuţiile avute cu diverse persoane, am găsit destui care cred cu tărie că regulamentul UEFA este modificat anume în folosul fotbalului englez şi francez pentru ca nu cumva Răzvan Marin să încurce socotelile marilor echipe la Euro 2019 /under 21. Pentru clarificare, clubul Ajax este obligat să-l lase pe Răzvan să joace în meciurile echipei mari, nu şi la echipa de tineret. În Franţa, de pildă, se cunoaşte bine asta, dovadă că francezii nu s-au complicat cu mari vedete eligibile, cum ar fi Kylian Mbappé. E adevărat, ei au de unde! Dar noi, sireacii, năpăstuiţii şi nedreptăţiţii pământului, avem de unde? Oricât ar părea de curios, răspunsul este parţial afirmativ. De altfel, Mirel Rădoi, selecţionerul naţionalei de tineret, nici nu s-a bazat prea mult pe Marin la meciurile preliminarii, în urma cărora s-a obţinut această calificare atipică sărăcăciosului fotbal autohton. Într-adevăr, Mirel are cu cine aborda turneul din Italia şi San Marino şi pentru asta meritul se împarte între un om şi o instituţie: Gheorghe Hagi, care a fost interesat mai mult de creşterea talentelor din fotbalul românesc decât de dolarii din Golf sau China; Federaţia Română de Fotbal care a obligat cluburile să se preocupe de sectorul juvenil prin introducerea acelei reguli atât de contestată de reprezentanţii vechilor năravuri. Performanţa tineretului pare să devină dătătoare de speranţe pentru fotbalul nostru, însă din păcate, este insuficientă. N-ar trebui să existe numai un Viitorul la Ovidiu, ci o reţea solidă de centre de copii şi juniori la cluburi, precum şi de centre zonale pentru pregătirea vârfurilor de talent. Aşa s-a procedat, de pildă în Franţa anilor '70, când naţionala Hexagonului era ciuca bătăilor pe Bătrânul Continent.

Rămânem cu naţionala mare, care are ingrata sarcină de a evita ruşinea maximă de a nu se califica la un turneu final pe care România îl organizează. Bătălia este foarte grea, iar sorţii de izbândă nu sunt foarte mari, chiar dacă în mandatul lui Cosmin Contra s-au făcut unele progrese. Oricum, naţionala este, practic, singura noastră şansă de a mai conta în Europa fotbalistică. În anii ’90, o generaţie excepţionala a fost acolo sus, reuşind, însă, din păcate, să ascundă tarele unui campionat găunos, infectat de blaturi şi cooperative. Nici acum campionatul nu ne mai poate oferi nimic: s-a spus mereu că victoria din 1986 a Stelei de la Sevilla este imposibil de repetat, acum şi eurofantasticii din 2005-2007 devin simple repere fantasmagorice.

În concluzie, n-avem prea mult de regretat clasarea echipei Politehnica Iaşi în campionatul trecut. O prezenţă submediocră într-un fotbal submediocru.