Simfonia creierului

Pierdut pe un câmp cu flori, în lumina blândă a unei toamne nehotărâte, unu clarinet încearcă un tril pe care îl ridică un pic deasupra ierbii. Ca o mierla trezită din căutarea seminţelor rătăcite, un oboi ridică şi el capul şi îngână clarinetul. Un flaut completează boarea de vânt care face aproape perfect un tablou idilic al vieţii la ţară. Surprinse parcă şi ele de cât de bine le-a ieşit, toate trei repetă chemările cu mici variaţii născute din începutul de entuziasm care îi cuprinde. De peste tot, firele de iarbă încep să le imite cântul ceea ce le produce o mare bucurie. De aici la dansul total al naturii este doar o respiraţie. Viorile, violonceii, contrabaşii, fagoţii şi cornii se prind în hora care debordează de suflet şi de energie vitală (impresie la ascultarea Rapsodiei Române).

Dar pentru ca toate să fie armonie şi frumuseţe fără cusur, şi nu un zgomot oribil care să distrugă corola de minuni a lumii este nevoie de încă un lucru: de un dirijor care să le ofere un punct de convergenţă. Poate o să sune ciudat pentru unii dintre cititori, dar exact la fel se întâmplă şi în creier. După cum am văzut şi noi din când în când, creierul este depozitarul şi utilizatorul unor instrumente absolut fabuloase. Metafora „circuit” al creierului este pe cât de incontestabilă, pe atât de familiară: neuronii creează conexiuni fizice directe pentru a crea reţele funcţionale, de exemplu pentru a stoca amintiri sau a produce gânduri. Dar şi metafora este incompletă. Ce determină aceste circuite şi reţele să se unească?, să creeze simfonii cognitive şi nu un zgomot fără nici o noimă?

Noi dovezi sugerează că cel puţin o parte din această coordonare provine din câmpuri electrice. Un studiu apărut recent arată că, pe măsură ce animalele jucau jocuri de memorie de lucru, informaţiile despre ceea ce îşi aminteau erau coordonate în două regiuni cheie ale creierului de câmpul electric care a apărut din activitatea electrică subiacentă a tuturor neuronilor participanţi. Câmpul, la rândul său, părea să conducă activitatea neuronală sau fluctuaţiile de tensiune aparente de-a lungul membranelor neuronilor. Dacă neuronii sunt muzicieni dintr-o orchestră, regiunile creierului sunt secţiunile lor, iar memoria este muzica pe care o produc, spun autorii studiului, atunci câmpul electric este dirijorul. Mecanismul fizic prin care acest câmp electric predominant influenţează tensiunea membranei neuronilor constituenţi se numeşte „cuplaj efaptic”.

Ca şi instrumentiştii unei orchestre de mare clasă, neuronii sunt tot timpul într-o stare de cvasi-acţiune. Trebuie doar semnul eliberator care să le dea voie să îşi spună partitura. Şi, bineînţeles, felul în care îşi spun partitura, va influenţa mai departe felul în care va decurge întreaga simfonie, într-un perpetuum mobile fascinant. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi