Spune-mi ce îţi aminteşti ca să îţi spun cine eşti

Este o exagerare pe care o putem privi cu îngăduinţă căci, într-adevăr, formează nucleul dur al personalităţii noastre. Ne pot încânta cele mai mohorâte zile şi ne pot readuce pe scenă exuberanţa conştienţei celor mai emoţionante şi mai revelatoare momente şi întâmplări pe care le-am trăit. Putem retrăi. Sunt componentă esenţială a maşinii de călătorie în timp pe care o avem toţi într-o dotare parcă venită direct de la zei (un asemenea dar e mai mult decât un dar regesc).

Vorbim despre memorii şi memorie, bineînţeles. Nu e de mirare că ele au fost în centrul atenţiei oamenilor de ştiinţă încă de la începutul neuroştiinţelor. În mod suprinzător însă, ca şi în multe alte cazuri, s-au lăsat foarte greu descoperite şi niciodată parcă pe de-a-ntregul. Astfel, şi percepţia noastră despre cum îşi fac cuib în diverse unghere ale creierului şi cum sunt aşezate, de la imaginea laică şi înduioşătoare în naivitatea ei, că stau ca în nişte sertare în creier, până la teorii ce frizează misticismul, a hălăduit fără speranţa unei izbăviri prin cunoaştere. După o vreme a devenit clar că o structură pereche aflată la baza creierului, semănând leit cu un căluţ de mare (hipocampul), este cea care dirijează cu o mâna de fier formarea şi arhivarea memoriilor, la fel de riguros ca şi readucerea lor în conştient când e nevoie.

Dar uite că, încet, încet, percepţia noastră începe să se apropie de ceea ce învăţăm tot mai des despre creier în variile lui funcţii. Memoria, ca şi percepţia, este guvernată de legea fundamentală a valorii pe care o are pentru fiecare din noi. Cât de utilă este o memorie pentru situaţiile viitoare determină locul în care se află în creier, conform unei noi teorii propuse de cercetătorii de la Janelia Research Campus al HHMI şi colaboratorii de la UCL. Teoria oferă un nou mod de înţelegere a consolidării memoriei, un proces care transferă anumite amintiri din hipocamp – unde sunt stocate iniţial – în neocortex – unde se află pe termen lung. În viziunea clasică a consolidării memoriei, toate amintirile se deplasează de la hipocamp în neocortex în timp. Dar această viziune nu rezistă întotdeauna dovezilor experimentale. Acum, cercetătorii Janelia propun o nouă viziune pentru rezolvarea acestei probleme de lungă durată, propunând o teorie în care amintirile se consolidează în neocortex doar dacă îmbunătăţesc generalizarea. Generalizările sunt construite din componentele fiabile şi previzibile ale amintirilor, permiţându-ne să le aplicăm în alte situaţii. Putem generaliza anumite caracteristici ale amintirilor pentru a ne ajuta să înţelegem lumea, cum ar fi faptul că canioanele prezic prezenţa apei.

Nu toate amintirile sunt create egale. Cum nici conţinutul lor nu ne este la fel de util pentru experienţele de viaţă ulterioare. La cât mai multe amintiri consolidate!

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi