Stabilimentul

Am citit recent că hainele de pe Nebuloasa Andromeda au devenit atât de inteligente, încât intuiesc din timp şi se pliază perfect pe starea psihică a omului, suplinindu-l la slujbă, la restaurant, la bucătărie şi chiar în pat.

…Stând ghemuit în lichidul amniotic din eprubetă aflat la o temperatură destul de amiabilă, mi-am adus aminte de creierul meu uitat pe geam pe care muştele roiau cu duiumul. Muşte mari verzi, al căror bâzâit, nu ştiu de ce, îmi gâdilă parcă şi acum urechile. Asta s-a întâmplat demult la un laborator de cercetări din Nebuloasă.

Medicul legist, aflat sub influenţa unor esenţe tari, vrând să probeze veridicitatea unor teorii privind independenţa materiei cenuşii de actul logic al gândirii, decupându-mi calota craniană, mi-a scos creierul din cap şi l-a aşezat pe geam. Era un soare plăcut de început de toamnă. Frunzele îngălbenite pe alocuri foşneau uşor tulburând liniştea din jur.

"Să vedem dacă avem sau nu de-a face cu un geniu sau e vorba de o boală psihică", a murmurat legistul înarmat cu un forceps şi o lupă… "Subiectul, a adăugat el, se comportă destul de ciudat. Are impresia că înăuntrul lui sălăşluieşte nu ştiu care Basarab. O să vedem despre ce Basarab e vorba. Ideile sale delirante, exprimate, ce-i drept, într-un limbaj metaforic extrem de expresiv, încep să devină nocive nu numai pentru el, ci şi pentru anturaj. N-aş vrea să se producă, pe cale telepatică, fenomenul de contagiune colectivă. Asta ar fi destul de periculos pentru societatea în care trăim. Atunci toţi ar deveni intransigenţi şi ar căuta să găsească adevărul legându-se de orice fleac. Nu, drăguţule, a murmurat el, asta nu o să se întâmple. Am să-ţi extrag toate fixismele din creier şi apoi am să le plantez într-un alt loc. Ideile tale fixe am să le pun frumos într-un borcan cu formol şi am să-l expun în raft. Cine va dori să vadă cum gândeşti, îţi va putea contempla ideile, dar de la distanţă. Sper să devii un exemplu pentru mulţi. Prea multă expresivitate strică. Asta a zis-o cineva, desigur folosind o altă expresie. Ei, ce zici, acum te mai preocupă politica şi metafizica?"

N-am zis nimic. Căci gura mea nu se deschidea decât în interior. În rest, arătam ca o mască mortuară. Dar despre ce fel de expresivitate vorbea parapsihologul cu şorţul plin de cheaguri de sânge şi de scrum? Cu ce îl deranjau ideile mele pe care, ce-i drept, le expuneam în salonul unde eram închis alături de alţi bolnavi, duşi cu duhul? De ce nu aveam voie să vorbesc despre Kant şi Hegel, şi despre Kamadeva, zeul indic? Cică expresia aceasta ar fi fost licenţioasă? Mă rog. Zăceam întins pe pat, fără suflare. Dar cu capul roind de gânduri. Auzeam cu claritate şi percepeam cu porii imaginari ai minţii tot ce se petrecea în jur.

Creierul meu aflat pe geam continua să-mi transmită gândurile sale, animându-mi trăirile interioare, pe care le rumegam, ca să spun aşa pe îndelete.

Vreţi să-mi extrageţi ideile din cap şi să le închideţi într-un borcan? N-aveţi decât. Oriunde le-aţi expune, ele se vor întoarce îndărăt în capul meu, chiar dacă acesta va fi cu desăvârşire gol. Ba chiar, aş putea spune, cu cât capul va fi mai gol, cu atât se vor aduna mai multe idei în el. Unele, desigur, vor fi fixe, alte însă vor fi atât de mobile încât nimeni nu va putea da de capătul lor.

"Ei, nu, zise omul în halat alb, punându-şi mânuşile de cauciuc în buzunar, le vom da de capăt şi le vom imobiliza şi pe ele, fixând-le cu boldul pe foaia de hârtie apretată şi aşezându-le într-un insectar lichid."

Mă rog, mi-am zis, n-aveţi decât. Ele oricum vor rămâne aici, închise în căpăţână şi mă vor însoţi până-n mormânt. Ba chiar şi dincolo de mormânt, în lumea umbrelor, care se ştie că-i populată de idei.

Aprinzându-şi o ţigară, satrapul, mă rog, medicul legist, îmi mângâia cu o pană de gâscă muiată în gălbenuş bătut de ou circumvoluţiunile frontale.

"Frumos creier, exclamă el. Şi dacă n-ar fi aceste găuri negre ce se ascund formând un labirint sub scoarţa cerebrală, aş zice că avem de-a face cu un creier exemplar. Presupun că-n găurile astea se ascund ca şoarecii sau şobolanii ideile sale aberante despre fiinţă şi nefiinţă, despre începutul şi sfârşitul universului şi despre dragostea eternă. Nu-i nimic, ştiu metoda prin care le voi face să iasă la suprafaţă."

Am aşteptat să văd metoda, dar tocmai atunci a ţârâit telefonul şi medicul, abandonându-mi creierul pe fereastră, se apropie de birou, ridicând receptorul greu de ebonită.

"Cum? Strigă alarmat legistul. A fost lovit cineva cu o cărămidă în cap… Din nou?! Mai avem aici un caz. Tocmai i-am scos materia cenuşie şi am expus-o pe geam. Dacă se înmulţesc cazurile, atunci vom avea nevoie de tot atâtea farfurioare şi geamuri, câţi pacienţi are stabilimentul. Cum? N-am auzit? Se înmulţesc şi geamurile? De când? Unde s-a întâmplat asta? Afară, în curte, sau în salon? Afară, deci, afară. Păi, nu v-am spus să nu mai scoateţi pacienţii în curte? Spui că odată cu intrarea unui nou pacient pe poarta spitalului, pe faţada imobilului apare automat un nou geam şi o nouă uşă. Iar farfurioarele proliferează şi ele… Ba chiar şi creierele. Deci, se înmulţesc şi creierele. Cum adică se înmulţesc?!"

Foarte simplu, se auzi o voce cavernoasă din receptor. Se înmulţesc pur şi simplu.

"Zici că fiecare pacient posedă cel puţin două creiere, dacă nu chiar mai multe pe care bolnavii le ascund în buzunarele de la halat sau chiar în locurile mai intime, tocmai ca să nu le depisteze medicii legişti? întrebă legistul aruncând pana de gâscă în curtea interioară unde mişunau pacienţii încolonaţi în cerc. Interesant… Foarte interesant, adăugă el. Chiar aşa?!  Da, vin, sigur că vin…"

Şi punând receptorul înapoi în furcă, somitatea sa ieşi cu paşi repezi din salon, lăsându-mi creierul pradă muştelor şi viespilor ce se adunaseră deasupra lui. Văzând aceasta, mai întâi am fost cuprins de panică, apoi m-am liniştit. Mai bine, mi-am zis eu, ideile din creier să fie devorate de muşte şi de viespi, decât să fie extrase cu penseta de către somităţi şi închise într-un borcan plin cu formol. Viespile şi muştele le vor duce în lumea largă, iar eu voi respira mai liber.

Între timp, pe pervaz apăru şi-o păsărică. Un piţigoi transfigurându-se cât ai clipi din ochi într-o cărămidă, care, nici una nici două, executând o piruetă, zvâcni de pervaz şi mă lovi în cap. Şi asta a fost tot, sau aproape tot .

Desigur, asta s-a întâmplat demult, pe Andromeda. Când anume? Nu ştiu. Poate pe vremea când, vorba poetului, "fiinţă nu era, nici nefiinţă, pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, când nu se ascundea nimic, deşi tot era ascuns. Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns…" De atunci existenţa mea a intrat pe o altă orbită. Dar despre asta nici o vorbă. N-aş vrea ca nimeni să cunoască trecutul meu.

Acum, stând ghemuit în eprubetă, m-am uitat cu atenţie printre degetele unite de-o pieliţă subţire, aproape invizibilă, la chipul profesorului şi cel al asistentei sale. Ce contrast! Un oximoron perfect. El, un bătrânel cu părul alb şi barba frumos aranjată din forceps. Pardon, din foarfece. Nas acvilin, proeminent. Frunte înaltă, strălucitoare, încadrată de un păr subţire ca borangicul, prins la spate într-o coadă de cometă. Mă rog, o figură de savant cu apucături avangardiste. Apelativul de "bătrânel", desigur, nu i se potriveşte. Înalt, uşor adus pe spate, în ciuda vârstei şi a chipului uzat, profesorul are o constituţie atletică. Pe alocuri, desigur, pielea de pe braţe şi de pe burtă e uşor lăsată, în rest însă organismul său funcţionează ca un ceas cu arc. Domnişoara Era nu trebuie să-i facă decât o ocheadă, şi, nici una, nici două, vezi că profesorul a şi sărit pe ea. Privindu-l cum o ţine în braţe, cum se rostogoleşte pe podele, urcându-se cu ea pe pereţi şi pe tavan, am impresia că profesorul ori suferă de priapism, ori ia viagra cu nemiluita! Tind, totuşi, să cred că aici e vorba de priapism, care, după cum se ştie, se poate instala, uneori, în organism, la o vârstă venerabilă! Mă rog, nu am nimic cu dânsul, să fie sănătos, deşi, cum să vă spun, de fiecare dată când asist la scenele acestea de amor, mă ia cu frig. Cât despre domnişoara Era, ce să spun, e frumoasă ca o statuetă. Nu degeaba am poreclit-o domnişoara Pogany. Ce linii armonioase, ce profil! Ai zice că-i întruchiparea purităţii! Nici în surâs, nici în privire, nici în mişcări, nimic vulgar. Şi, totuşi, câtă patimă, câtă dăruire! Câtă gingăşie, încrâncenare şi câtă patimă păcat! Mi-am lipit lăbuţele de sticlă eprubetei şi am rămas nemişcat.

Ei, Ery, Ery, pentru mine eşti o enigmă. Singură enigmă din univers.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist