Subevaluări, supraevaluări…

Îmbucurător este însă faptul că, în pofida acestei apatii a publicului, într-un context în care media tirajului unui scriitor bun, publicat la o editură cu vizibilitate, e pe la 1.000 de exemplare (exclud de aici poezia şi critica literară), există unele edituri care se încăpăţânează să publice aproape în exclusivitate literatură contemporană. Primele exemple care îmi vin în minte sunt Tracus Arte, Casa de editură „M. Blecher” sau Casa de Pariuri Literare. Cred că, peste ani, se va vedea că literatura de azi le datorează foarte multe. Spun „literatura de azi”, nu scriitorii de azi, pentru că drepturile de autori sunt minime, cel mult simbolice. A dispărut din peisajul nostru cultural scriitorul profesionist. Adică cel care reuşeşte să trăiască din scris.

Mult subevaluaţi mi se par azi clasicii. Izgoniţi din manuale, înlocuiţi în programele şcolare sau în subiectele de la bacalaureat cu diferiţi contemporani cu opera in progress, ei par a fi ieşit din actualitate. Oameni cu scaun la cap îşi exprimă îngrijorarea că elevii vor fi iar nevoiţi să citească Fraţii Jderi sau Ion. În mod curios însă, există o tendinţă îmbucurătoare de recuperare la nivel hermeneutic a acestor clasici de către critica de după 2000 (Eminescu, Caragiale, Călinescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Blecher, Mihail Sebastian, Marin Sorescu, Petru Dumitriu ş.a. au beneficiat de monografii sau analize excelente).

Diferitele strategii de renegociere canonică de după 1990 au creat şi ele disproporţii. Dau câteva exemple, ca să îmi ridic lumea subţire în cap: Mircea Horia Simionescu mi se pare mult supraevaluat faţă de autorii cu expunere mai mare înainte de 1990, precum Marin Preda, Nicolae Breban sau Ştefan Bănulescu. Autor al unei opere repetitive, cu un număr limitat de trucuri reluate şi reluate până la epuizare, el este un experimentalist care a anunţat un anumit tip de literatură, cea a optzeciştilor, care şi ea s-a fanat între timp. Nu mă opresc aici, mai fluier în biserică: şi Mircea Ivănescu (un poet excelent, nu neg asta) mi se pare supraevaluat, comparativ cu un Nichita Stănescu, de pildă, subevaluat. Îmi explic succesul lui în modul următor: poezia s-a de-literaturizat, s-a orientat dn ce în ce mai mult către literalitate, către consemnarea directă a cotidianului, către biografism (ceea ce, din punctul meu de vedere, e simptomul unei acumulări culturale din ce în ce mai pipernicite), astfel încât formula propusă şi reluată de Mircea Ivănescu, cu minime variaţiuni, în toate cărţile lui, deşi îmbibată de livresc, a dat şi încă mai dă tonul. Poezia lui Mircea Ivănescu provoacă la imitaţie, deschide un drum pe care se poate merge mult şi bine, fără suişuri şi coborâşuri, fără diferenţe de nivel; poezia lui Nichita Stănescu, în schimb, consumă toate experimentele pe care le deschide, stoarce de semnificaţie toate formulele pe care le încearcă, de aceea e neimitabilă. Orice poet care nu reuşeşte să se sustragă influenţei sale cade automat sub epigonism. Nichita Stănescu a închis un drum în poezia română, pe când Mircea Ivănescu a deschis multiple posibilităţi, multe la îndemână.

Există cel puţin două medii, total distincte, ale receptării: unul al blogurilor şi al reţelelor de socializare, în care oricine îşi dă cu părerea despre orice, la temperaturi foarte înalte. Şi mai există şi receptarea profesionistă, critica literară. Din punctul meu de vedere, puzderia de bloguri care adună prezentări de cărţi, eseuri impresioniste, sentimentale, inflamate, nu se pun. Sau nu se depun. Acestea sunt un fel de anexe ale departamentelor de promovare ale marilor edituri. Cred doar în receptarea critică propriu-zisă, care nu ar trebui să ţină cont de amabilităţile sau presiunile editurilor. Nu ar trebui, dar lucrurile se mai amestecă. Pentru că există şi critici angajaţi, năimiţi, fie pe lângă edituri, fie pe lângă tot felul de interese. Câteva exemple? Cel mai notoriu este cel al ridicării în rang a unui scriitor adesea mediocru, alteori înspre bun, precum Gabriel Chifu. Oricine poate însă vedea că receptarea lui en fanfare e dirijată şi mai ales că există o discrepanţă considerabilă între imaginea critică de care a avut parte în revista „România literară”, pe care întâmplător o conduce, şi nivelul cărţilor sale. Dintre edituri, cea care are parte de o receptare critică favorabilă din start mi se pare editura Humanitas. Scriu de pe plajă, nu stau să fac acum inventarul, dar vă îndemn la un experiment: căutaţi cu lumânarea prin scrisul criticilor sau al scriitorilor care au publicat la editură un rând negativ sau un găunte de dubiu legat de vreo carte apărută acolo; veţi vedea că totul este „admirabil”, „splendid”, „excelent”. De multe ori chiar este, dar nu întotdeauna…

Subevaluaţi mi se par unii scriitori, din provincie sau nu, situaţi la marginea sistemului. Sau care, oricum, sunt ciufuţi, intransigenţi. Sau antipatici. Sau nu comit jocurile de gleznă obişnuite în viaţa literară. Sau sunt lipsiţi de abilităţi sociale. De o receptare incorectă, umbrită de ieşirile sale intempestive, are parte un uriaş romancier cum e Nicolae Breban, pe lângă care tot felul de autori bine plasaţi, cu o carte-două, nici alea cine ştie ce, par somităţi. Paul Goma mi se pare şi el redus la datele „disidentului”, uitându-se că el e un scriitor ale cărui cărţi trebuie citite. Mult subevaluată mi se pare Mariana Codruţ, o scriitoare la cel mai bun nivel în generaţia ei şi nu numai. Deşi au fost cumva bine primiţi de critică, subevaluaţi mi se par unii dintre prozatorii cei mai buni din ultimele decenii: Bogdan Popescu, Răzvan Rădulescu, O. Nimigean, Cristian Fulaş.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi