Surzenia ca mod de cunoaştere

Deaf Sentence/ Mort de surd, roman al deplinei maturități scriitoriceşti, este, fără îndoială, una dintre operele de prim raft ale lui David Lodge, marele scriitor britanic şi, totodată, spre mândria noastră marele prieten al Iaşului şi al vechii sale Universități. După o pauză aşa-zicând „tematică”, prozatorul reia aici vechea (şi consacrata) idee a epicului universitar, oprindu-se la un nou „caz” academic, unde umorul, melodrama şi melancolia se îmbină într-o scriitură de largă respiraţie estetică. Din textele anterioare, autorul a păstrat obsesia căutării grefate pe spleen-ul existenţial. Detaliul se leagă de profilul psihologic al protagonistului – lingvistul Desmond Bates -, indubitabil, până la un punct, un alter ego al lui Lodge însuşi. Bates are câteva „probleme” biografice majore, ce l-au împins treptat către alienarea intelectuală. A surzit aproape complet, la o vârstă relativ tânără, faptul determinându-l să se pensioneze înainte de vreme. Se află la al doilea mariaj (prima soţie, Maisie, a murit de cancer), cu super-energica Winniefred (prescurtată, în text, Fred) – şi ea recăsătorită -, iar numeroşii copii ai cuplului (din legăturile anterioare) au devenit adulţi, plecând la casele lor. Straniu, pe când Des se deteriorează pe zi ce trece, simţindu-se tot mai inutil şi ridicol (din cauza surzeniei), Fred pare să întinerească pe măsură ce afacerea sa cu decoraţiuni ia amploare. Situaţia îl destabilzează teribil pe Bates.

Naratorul (romanul e scris, în alternanţă, la persoana întâi şi a treia, în ambele lingvistul funcţionând ca „reflector”) este obligat să experimenteaze astfel o incongruenţă comportamentală dramatică. Doamna Bates slăbeşte şi îşi face operaţii estetice, ajungând mai atrăgătoare decât oricând, în timp ce însinguratul profesor se chinuie să se adapteze la rigorile aparatului auditiv, pierzându-şi chiar şi apetitul pentru cercetare. În sfârşit, pe lângă toate, Desmond trebuie să aibă şi grija propriului tată nonagenar, un bătrân încăpăţânat şi auster. Alienarea protagonistului e îngroşată voit de Lodge care îşi plasează miza simbolică a romanului pe acest palier psihologic. Cumva întâmplător, profesorul de lingvistică o întâlneşte pe americanca Alex Loom, doctorandă în fosta lui Catedră la un îndrumător ştiinţific preocupat mai curând de ascensiunea socială decât de actul didactic. Alex îl imploră pe Des să-i coordonoze teza sau, cel puţin, să o ajute cu sfaturi academice. Insistenţa absolut exotică a tinerei (care se ocupă, de altfel, de o temă stranie – stilistica biletelor de adio, lăsate de sinucigaşi) îl prind pe Bates într-o capcană emoțională şi senzorială din care nu mai poate ieşi. Alex îi lasă chiloţi de-ai ei în buzunarul pardesiului şi îi trimite e-mail-uri cu conţinut sado-masochist, supunându-l pe, oricum dezorientatul, lingvist la presiuni nervoase imposibil de suportat.

Prin Alex Loom, în roman, capătă materialitate idealul tradiţional al aventurii revitalizante, căutat frenetic şi de universitarii lodgieni din operele de odinioară. Precum aceia, Bates urmăreşte ieşirea din criză. Îşi reinventează identitatea, intrând, aidoma predecesorilor săi, într-o nouă formulă tipologică. Joacă un rol, însă descoperă, ultimativ, că partitura nu i se potriveşte. Avem aici, deopotrivă, compulsia ratării şi voluptatea paradoxală a eşecului (perceput în latura sa „formativă”, „iniţiatică”). Desmond Bates se dezvăluie, în fond, a fi un personaj extrem de complex, în pofida debutului său narativ mai degrabă unilateral. „Surzenia” eroului funcţionează, metaforic vorbind, în varianta unui „autism” autoindus, o înstrăinare de lumea ale cărei valori au devenit tot mai confuze pentru protagonist. Odată ajunşi în spatele acestui defect (veritabilă „vină tragică” în roman), descoperim o psihologie (defetistă) a trăirilor complicate şi, de ce nu, dureroase. Dacă ne gândim că handicapul lui Bates (surzenia) reprezintă chiar handicapul lui Lodge (scriitorul însuşi are probleme grave de auz), atunci miza simbolică a textului se amplifică exponenţial. Mort de surd – dincolo de umorul său, pe alocuri nebun – este, până la urmă, un roman trist, al eforturilor disperate pe care le facem cu toţii pentru a ne amâna fatalitatea. Constituie scriitura unui declin mistificat, acoperit, strident, de farduri şi rimeluri groteşti. Mai degrabă decât ironic, Lodge pare aici nostalgic, elaborând o partitură epică impregnată de mizantropie.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi