Tensiuni, declaraţii, comemorări

vineri, 05 iunie 2020, 01:51
1 MIN
 Tensiuni, declaraţii, comemorări

S-au împlinit ieri, 4 iunie, 31 de ani de la reprimarea marii manifestaţii anticomuniste din piaţa Tiananmen. Mişcări de protest au avut loc, după cum s-a aflat ulterior, şi în alte oraşe, dar Tiananmen rămâne un simbol al rezistenţei împotriva dictaturii şi a îndoctrinării. Nu se ştie nici astăzi câte victime au fost după ce armata a dat asaltul în piaţă.

Uciderea lui George Floyd este, nu încape îndoială, opera unui dement sadic. Ceea ce a urmat, jafurile, incendierea maşinilor, distrugerea vitrinelor, agresarea forţelor de ordine etc. nu reprezintă mai puţin o formă de nebunie colectivă, ce poate degenera şi conduce la consecinţe extrem de grave. Este Derek Chauvin rasist? Cu siguranţă că da. Să deducem de aici că poliţia americană e rasistă, că toţi americanii albi sunt rasişti? Cunoştinţele mele despre America sunt aproape exclusiv livreşti aşa că nu mă voi hazarda să emit verdicte. Voi prelua în schimb informaţii din nişte surse ce mi se par de încredere. Iată, de pildă, statisticile pe care le aminteşte în 3 iunie Franck Crudo pe site-ul Causeur. Aşadar, în fiecare an sunt ucişi de către poliţie de două ori mai mulţi albi decât negri. Sigur, asta se justifică şi prin ponderea mai scăzută a populaţiei de culoare. Dar iată că în 2018 au fost de două ori mai numeroşi albii ucişi de către negri decât negrii asasinaţi de către albi. George Foyd era negru însă şi şeful poliţiei din Minneapolis este negru. Şi, fiindcă veni vorba, în Los Angeles, 50% dintre poliţişi sunt negri. Emoţia stârnită de cumplita moarte a lui George Floyd se datorează în mare măsură faptului că scena a fost filmată, iar filmul a fost difuzat în lumea întreagă. În Franţa aşa ceva nu ar fi fost posibil. Camerele de supraveghere au înregistrat cumplitul masacru (90 de morţi) comis de islamişti pe 13 noiembrie 2015, în sala de spectacole Bataclan, însă nici poliţia franceză, nici televiziunile n-au dat publicităţii teribilele imagini. Presupunând că ar fi fost difuzate şi că asta ar fi declanşat masive demonstraţii, atacarea moscheilor, distrugeri de magazine în cartierele locuite de arabi, atunci, cu certitudine, s-ar fi spus că masacrul de la Bataclan nu are a face cu religia musulmană, că nu trebuie să practicăm „amalgamul” ş.a.m.d. Când un poliţist alb omoară un negru, e rasism, când un musulman ucide strigând „Allahu Akbar”, asta n-are legătură cu islamul „adevărat”. Nu e nici un mister, apoi, că „Black Lives Matter” este o mişcare de extremă stângă şi că unii dintre militanţii ei de frunte au interes să reînvie vechii demoni ai rasismului. Ca şi în Europa de altfel. Camélia Jordana, o cântăreaţă franceză cu origini algeriene, făcea dăunezi o declaraţie stupefiantă: poliţia îi „vânează” pe cetăţenii de culoare, îi asasinează cu sânge rece, nimeni nu se poate simţi în siguranţă pe străzi, în gări etc. Iar pe 30 mai, în pofida faptului că – urmare a pandemiei – adunările sunt interzise, la Paris a avut loc o mare manifestaţie, 20000 de persoane, în sprijinul imigranţilor ilegali. Poliţia n-a intervenit, guvernul n-a avut nicio reacţie. Graţie anti-rasismului dobândeşti, aşadar, un statut foarte avantajos.

***

Nici noi nu ne plictisim, numai că într-un registru grotesc. Fostul ministru Tudorel Toader ne povesteşte cum a fost torturat psihic de către binomul malefic Dragnea-Tăriceanu şi cum a rezistat eroic, pentru a nu rămâne cu „onoarea nereperată”. De cealaltă parte, atinşi la lingurică, pesedişti mai vorbăreţi ne povestesc despre cum familia Toader îşi petrecea vacanţa la Neptun cu Liviu Dragnea, despre cum ministrul făcea tot soiul de matrapazlâcuri ca să favorizeze o doamnă secretar de stat sau ca să-şi ajute, tată iubitor, fiul. Ce vreţi, marele constituţionalist („curat constituţionalist!”) e şi el om. Principii ferme are şi Varujan Vosganian, bărbat politic cu vastă experienţă: el a rămas un liberal autentic în toate partidele prin care s-a perindat, liberal rămâne şi acum, în interiorul PSD. Dar cel mai tare moment ne-a fost oferit de o doamnă senatoare: cu o sclipire jucăuşă în ochi şi cu un soi de veselă candoare, deşi ne dezvăluia un fapt tragic, răvăşitor, dna Gabriela Creţu ne-a spus că forţe obscure, dar organizate diabolic extrag din noi, în permanenţă, informaţii. Dna Creţu a fost şi europarlamentar, ceea ce îi conferă un plus de credibilitate. Pe site-ul personal, se defineşte astfel: „Intelectual de stânga. Politician. Femeie. Om”. Postările domniei-sale sunt uneori adevărate chemări la luptă, cum ar fi textul din 1 mai, intitulat „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. După cum constatăm, doamnei Creţu nu doar i se extrag, dar şi i se vâră în cap tot felul de năzbâtii.

***

S-au împlinit ieri, 4 iunie, 31 de ani de la reprimarea marii manifestaţii anticomuniste din piaţa Tiananmen. Mişcări de protest au avut loc, după cum s-a aflat ulterior, şi în alte oraşe, dar Tiananmen rămâne un simbol al rezistenţei împotriva dictaturii şi a îndoctrinării. Nu se ştie nici astăzi câte victime au fost după ce armata a dat asaltul în piaţă: unele surse vorbesc de peste 10000 de morţi, altele avansează cifre mai mici. Succesul acelei mişcări studenţeşti ar fi accelerat prăbuşirea comunismului în lume şi ar fi putut marca începutul tranformării Chinei într-o ţară democratică. Până la finele lui 1989 comunismul s-a prăbuşit în Europa, dar China a rămas un regim autoritar, inflexibil în ce priveşte dogma partidului unic. De 30 de ani încoace, ziua de 4 iunie a fost comemorată la Hong Kong, şi înainte şi după ce oraşul a fost anexat de către China. Iată că acum Beijingul a interzis adunările populare, ceea ce se adaugă măsurilor represive, tot mai neliniştitoare impuse de regimul comunist. Rezistenţa, în Hong Kong, are în frunte câţiva tineri curajoşi, dintre care se distinge figura lui Joshua Wong care, la 23 de ani, are deja în spate o activitate impresionantă: a înfiinţat (când abia împlinise 15 ani) un sindicat al liceenilor, a întemeiat, alături de câţiva tineri care cred în democraţie, o mişcare civică, a făcut închisoare etc. China vrea să pună capăt autonomiei relative a Hong Kong-ului, după cum vrea să anexeze Taiwanul, adică să zdrobească orice veleităţi democratice ale chinezilor. Occidentul ar trebui să înţeleagă că, pe lângă soarta a milioane de oameni, acolo se joacă însuşi viitorul democraţiei.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii