Teologie cu linguriţa (IV)

Am enumerat, la începutul acestei serii de articole, nouă întrebări pe care le-am sesizat ca fiind ridicate frecvent în dezbaterile generate de linguriţa liturgică. Pe rând, în precedentele trei texte, am încercat un răspuns la cinci dintre interogaţii: 1) Ce reprezintă această Sfântă Jertfă a Domnului şi de ce este ea esenţială pentru mântuirea noastră?; 2) De ce este atât de important să ne cuminecăm cu Sfintele Taine?; 3) Se poate sluji Sfânta Liturghie fără a fi împărtăşiţi credincioşii?; 4) În cele trei zile cât a stat în mormânt, până la Înviere, trupul Mântuitorului a cunoscut stricăciunea?; 5) Linguriţa liturgică poate fi "virusată" şi, prin urmare, poate deveni mediu de transmitere a unor boli infecţioase în timpul împărtăşirii credincioşilor?

În această ultimă intervenţie, mă voi opri asupra celorlalte patru subiecte intens discutate în vreme de coronavirus: 6) Are dreptul statul să intervină într-o problematică eminamente religioasă, de dragul (sub pretextul!) respectării unor măsuri sanitare?; 7) Cum se împărtăşeau creştinii în primele veacuri?; 8) Este sau nu cazul să luăm în discuţie schimbarea modalităţii de împărtăşire?; 9) Se duce, la nivel mondial, un război împotriva Euharistiei (prin interpuşi) de către Satana?

Spre exemplu, în Imperiul Roman, persecuţiile declanşate împotriva creştinilor aveau, pe fond, un astfel de pretext: creştinii care nu se jertfeau zeilor (idolilor) reprezentau motivele pentru care se abăteau tot soiul de nenorociri asupra populaţiei. Spre exemplu, în timpul Sfântului Ciprian, Episcop al Cartaginei (248-258), o ciumă necruţătoare ajunsese să ucidă chiar şi 5.000 de oameni pe zi numai în Roma. Într-o epistolă extrem de argumentată şi de tăioasă faţă de cei ce-i acuzau pe creştini de această nenorocire – din păcate încă netradusă în româneşte -, Sfântul Ciprian se adresează lui Demetrianus, Proconsulul Africii, care susţinea "că războaiele şi foametea şi molima care au cuprins lumea trebuie să fie imputate creştinilor, deoarece ei nu s-au închinat zeilor". Or, nu puţini sunt cei care ar adăuga azi la galeria vechilor zei pe noul "zeu al siguranţei absolute"!

Să revenim însă la fondul problemei. S-a vorbit mult despre faptul că trebuie să distingem între Euharistia propriu-zisă şi modalitatea de împărtăşire a credincioşilor. Personal, cred că cele două pot fi şi, în acelaşi timp, nu pot fi separate. Pot fi separate în sensul că se poate schimba modalitatea de împărtăşire fără a se aduce atingere adevărului de credinţă – că pâinea şi vinul Euharistiei reprezintă în mod real Trupul şi Sângele Domnului. Argumente găsim de-a lungul istoriei Liturghiei, de la creştinii primelor secole, care se împărtăşeau primind în mână Sfântul Trup şi sorbind apoi din acelaşi Potir, până la modul de cuminecare statornicit de secole bune încoace, prin linguriţa ce poartă spre gura credincioşilor Trupul îmbibat de Sângele Domnului. Chiar şi astăzi avem, concomitent, două modalităţi diferite de împărtăşire în cadrul unei aceleiaşi Sfinte Liturghii: credincioşii sunt împărtăşiţi cu linguriţa sfinţită, în timp ce, în altar, clericii se împărtăşesc precum în primele secole. Deci nu se pune problema de a proclama ca "dogmă" o anumită modalitate de cuminecare.

Totodată, cele două – Euharistia şi modul împărtăşirii, oricare ar fi acesta -, nu pot fi separate. Nu se poate face abstracţie de faptul că toate au în centru Sfintele Taine. Şi nu se poate ca prezenţa reală a Domnului să nu aibă nici un fel de consecinţe, linguriţa ce poartă Trupul şi Sângele Lui să fie la fel de vulnerabilă precum cea pe care o folosim ca să mâncăm o îngheţată. Eu sunt uimit că unii îşi pot imagina sau dori un mod de împărtăşire aseptic la modul absolut, de-a lungul întregului "proces": de la fabricarea prescurilor şi a vinului până la proscomidie (când se pregătesc "cinstitele daruri" ce vor fi duse pe sfânta masă) şi până la momentul împărtăşirii propriu-zise. Măsuri de igienă, da, se iau dintotdeauna, nu doar în vremuri de pandemie. Din acest punct de vedere, există rigori de la care nu trebuie să se facă rabat. Însă Biserica nu se poate transforma din "laborator al Învierii" în laborator farmaceutic!

Aşadar, o schimbare a modului de împărtăşire a credincioşilor nu poate fi stabilită decât de către Biserică, care va trebui să cumpănească drept, cu mult discernământ, astfel încât să nu provoace inutil autorităţile, dar nici să nu sădească în sufletele credincioşilor îndoială sau teamă faţă de Sfintele Taine. Personal, nu văd posibilă şi nici necesară o schimbare a modului de cuminecare. Cel puţin, nu deocamdată. Deşi presiuni vor continua să existe, mai ales din afara Bisericii. Posibil, cu un scop anume – nedeclarat şi, cel mai probabil, neconştientizat de cei mai mulţi dintre factorii de decizie. Sunt părinţi contemporani, precum venerabilul Părinte Elpidie Vaianakis, neobosit misionar în Africa, care consideră e începutul unei lupte demonice pentru a se opri slujirea Sfintei Liturghii pe pământ. De ce? "Ca să vină Antihrist, fiul lui Lucifer, să conducă lumea, va trebui să nu mai fie Sfânta Împărtăşanie. Pentru că, atâta vreme cât se face Liturghie şi creştinii se vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Satana nu poate să pună în practică lucrările lui".

La noi, chiar şi în timpul stării de urgenţă, când slujeau doar clericii cu paracliser sau cântăreţ, Sfânta Liturghie nu s-a oprit. Pot fi considerate presiunile pentru a se schimba modalitatea de împărtăşire drept semnal că, pe viitor, se poate să ne confruntăm, mai grav, chiar cu interdicţia totală de a mai sluji? Vom vedea. Important e nici să nu ne înfricoşăm şi să demonizăm în stânga şi în dreapta, nici să stăm nepăsători sau resemnaţi. De felul în care noi ne trăim credinţa, de modul în care noi ne lipim de Dumnezeu şi-L lăsăm să lucreze, prin noi, în lume, depind cele viitoare. Că doar noi nu credem în predestinaţie, ci în libertate şi în şansă la pocăinţă. Dumnezeu ar fi cruţat Sodoma, cum îl rugase Patriarhul Avraam, dacă ar fi găsit acolo zece drepţi. Nici Constantinopolul n-ar fi căzut în mâinile turcilor la 1453, dacă s-ar fi găsit măcar cinci drepţi în cetate. Rememorând aceste fapte, nu ştii dacă să te bucuri sau să te întristezi. Să te bucuri că Domnul e atât de milostiv şi pentru atât de puţini cruţă pe cei mai mulţi sau să te întristezi la gândul că poate nici măcar o mână de oameni cu viaţă sfântă nu se vor găsi când ne va cerceta Dumnezeu mai îndeaproape?