Ucrainofobia

Genetic, nu suntem construiţi să iubim străinii. Dimpotrivă. Necunoscutul sau nefamiliarul, fie că e vorba de aspectul fizic, de limbă, de cultură, e perceput de creier mai întâi ca o ameninţare. Durează o vreme şi doar dacă „străinul” ne transmite, conştient sau nu, semnale clare de bune intenţii, până când raţiunea ne asigură că totul e în regulă cu el şi-l putem accepta printre noi.

Altfel, rămânem la premisa negativă: cu străinul trebuie să fii circumspect, să te aştepţi oricând la ceva rău. Iar consecinţa e că suntem mereu tentaţi să interpretăm comportamentul străinului în cheie negativă, să-i punem în cârcă mai mult decât merită, să-l judecăm fie prea aspru, fie chiar nedrept.

În România sunt deja câteva zeci de mii, poate chiar peste o sută de mii (cât un oraş măricel), de ucraineni refugiaţi care au decis deja să rămână. Unii cu gândul că trebuie să fie cât mai aproape de casă pentru momentul când se vor putea întoarce, alţii cu intenţia de a se stabili aici definitiv. Iar asta ne va crea nişte probleme.

Deocamdată totul pare în regulă. Suntem încă sub imperiul empatiei şi al compasiunii pentru nişte oameni, fie ei şi străini, obligaţi să-şi părăsească ţara natală de frica morţii. Încă vedem în ei suferinţa şi drama unei ţări şi mai puţin sau deloc ceea ce sunt ca fiinţe individuale. Dar asta nu va dura.

Pe măsură ce contactele noastre cu ei se vor înteţi, vom începe să-i evaluăm tot mai mult ca pe nişte indivizi diferiţi de noi, ca pe nişte străini, şi tot mai puţin ca pe nişte simple victime, abstracte până la urmă, ale unui război. Iar judecăţile noastre vor fi deseori nedrepte şi nemiloase. Iar unii dintre noi vor ajunge să-i urască.

Zilele trecute, la intrarea în Iaşi, pe un trafic deloc prietenos, m-am trezit depăşit în forţă şi cu mult peste limita de viteză legală, de un mastodont de peste 100 de mii de euro, un Mercedes cu număr de Ucraina. Cât l-am mai avut în raza privirii, am văzut cum făcea practic slalom printre celelalte maşini, încălcând toate regulile, nemaivorbind de cele de bun-simt. Şi m-am indignat. Şi m-am pomenit zicându-mi imediat: deci noi îi omenim pe ăştia, că-s, chipurile, amărâţi şi ei uite ce fac.

Evident, după această reacţie de moment, m-am calmat şi am început să raţionez. În primul rând, mi-am dat seama că dacă nu avea număr de Ucraina, ci de România, reacţia mea ar fi fost mai înţeleaptă. Nu mai înţelegătoare, ci mai corectă.

În primul rând nu aş fi generalizat. Nu aş fi spus nimic care să se refere la români în general. Aş fi fost cu siguranţă mai nuanţat şi mai îngăduitor. O maşină condusă la fel de agresiv, dar cu număr de România intra, în mintea mea, în categoria „de-ai noştri, dintre noi”. Îi cam ştiu cum arată, cam ce fel de indivizi sunt, din ce categorie socială. Îmi sunt cumva familiari. În plus, români ca mine fiind, îi consider cumva egalii mei, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii.

Cu străinii e altfel, iar dacă străinul e ucrainean cu atât mai rău. De la un străin te aştepţi la un comportament mai degrabă obedient, iar orice încălcare cu bună ştiinţă a legilor şi a regulilor locului ne apare drept aroganţă şi sfidare, dacă nu de-a dreptul insultă. Pentru că nu e ca noi, dintre noi, străinului i se iartă mai puţin.

Ucraineanul e principalul străin cu care ne vom confrunta de-acum încolo. Şi vor sări scântei.

De la un moment dat, un singur gest necugetat, un singur accident nefericit, un singur incident cu consecinţe grave în care va fi implicat un ucrainean refugiat aici, va fi suficient pentru a declanşa în noi fobia faţă de orice ne este străin: xenofobia.