Un fel de rezumat

1. Eu unul am boicotat referendumul. Nu din motive tactice, ci din motive de fond.

Primul motiv – pe care, o bucată de vreme, l-am considerat şi singurul – este că egalitatea în drepturi nu se votează. Din moment ce e un principiu constitutiv al democraţiei, ea doar se respectă.

Atâta vreme cât există un drept la căsătorie, egalitatea în drepturi ne cere să-l recunoaştem tuturor, fără niciun fel de discriminare. Fiindcă drepturile sunt universale: dacă un drept e recunoscut unora şi interzis altora, el nu mai e drept, ci privilegiu.

Când a fost recunoscut dreptul la libertate, el a fost în cele din urmă recunoscut şi persoanelor nelibere – şi sclavia a fost abolită. Când a fost recunoscut dreptul de vot, el a fost în cele din urmă recunoscut tuturor. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu dreptul la căsătorie. Odată ce el a fost recunoscut, de el nu vor mai putea beneficia doar cuplurile heterosexuale, ci şi cele formate din persoane de acelaşi sex.

Principiul egalităţii în drepturi ne obligă să universalizăm toate drepturile recunoscute – adică să le tratăm ca drepturi propriu-zise, nu ca privilegii acordate unora şi interzise altora. Şi, atâta vreme cât trăim într-o democraţie, egalitatea în drepturi trebuie respectată – fiindcă fără egalitate în drepturi nu poate exista democraţie. Prin urmare, egalitatea în drepturi nu se votează. Orice referendum prin care alegătorii sunt întrebaţi dacă vor sau nu să respecte egalitatea în drepturi este unul nevalid din punct de vedere democratic. Iar eu nu pot lua parte la un astfel de referendum.

2. O bucată de vreme ăsta a fost singurul meu motiv de boicotare a referendumului. Spre surprinderea mea însă, a mai apărut încă unul: anularea, prin modificări succesive de reguli, a tuturor garanţiilor procedurale care asigură un proces electoral corect.

Din prima clipă şi până la sfârşit, guvernul nu şi-a respectat obligaţia de a informa imparţial cetăţenii cu privire la argumentele pro şi contra referendumului. Mai mult, legea referendumului a fost amendată pe ultima sută de metri, astfel încât votarea să nu mai aibă loc doar într-o zi, cum prevede legea, ci în două. Modificarea asta a avut potenţialul de a influenţa semnificativ dinamica şi strategia de campanie.

Guvernul a refuzat să folosească, pentru acest referendum, sisteme de monitorizare a votului multiplu. În plus, în ciuda legii care prevedea contrariul, la acest referendum a fost permisă campania de mobilizare la vot inclusiv în perioada celor două zile în care a avut loc votul. S-a schimbat chiar şi modalitatea de calcul a prezenţei la vot: potrivit noii prevederi, calculul prezenţei s-a făcut pe baza semnăturilor participanţilor, care număr poate fi mai mare decât numărul total de voturi (voturi „da”, plus voturi „nu”, plus voturi nule). Regulile de panotaj au fost încălcate flagrant, la fel ca regulile privind finanţarea transparentă a campaniei.

Practic în fiecare zi am aflat de o nouă modificare care anula încă o garanţie procedurală a corectitudinii votului. În condiţiile astea actualul referendum nu mai poate fi numit unul democratic, fiindcă toate standardele procedurale specifice unui referendum democratic au fost încălcate. Cum referendumurile nedemocratice sunt nevalide prin ele însele, eu unul nu pot participa la ceva ce este oricum nevalid din punct de vedere procedural.

3. Indiferent însă de rezultatul votului, România de după referendum va arăta foarte diferit de cea de dinainte. Pe de o parte, forţele antidemocratice, antimoderniste şi antieuropene şi-au demonstrat deja forţa, şi e limpede că de acum va trebui să se ţină cont de influenţa lor.

Chiar dacă referendumul nu va fi validat, tabăra (ultra)conservatoare va avea reprezentare politică fie prin intermediul PSD, fie prin cel al PNL, fie printr-un nou partid care se va forma după referendum – fie, cel mai probabil, prin toate astea la un loc. Pe de altă parte, acest referendum a ajutat enorm la naşterea taberei liberale în România. Indiferent de rezultatul referendumului, şi ea şi-a dovedit deja forţa.

Pentru prima oară după 1989, avem o minoritate semnificativă care a internalizat valorile europene şi care nu se mai mulţumeşte cu aderarea României la ceva, ci îşi doreşte integrarea reală a societăţii româneşti în sistemul de valori şi în sistemul instituţional al Europei de vest şi de nord. Conflictul dintre cele două tabere va fi definitoriu pentru următoarele câteva cicluri electorale. Practic, acest conflict între conservatorii autohtonişti şi liberalii pro-europeni (şi europenizanţi) va înlocui – a înlocuit deja – vechile diviziuni politice din societatea românească: cea dintre fesenişti/pesedişti şi antifesenişti/antipesedişti din anii ‘90 şi prima parte a anilor 2000 şi cea dintre „stânga” şi „dreapta” de după 2004.

Noul conflict nu este unul între o tabără care susţine X şi o tabără care susţine Y, aşa cum au fost conflictele precedente. El este unul între o tabără care susţine X şi o tabără care susţine toate literele alfabetului (inclusiv X).  Noua tabără liberală îi respectă şi pe tradiţionalişti şi pe progresişti, şi pe religioşi şi pe atei, şi pe monotoni şi pe excentrici ş.a.m.d. – atâta vreme cât niciunii nu încearcă să-şi impună propriile valori asupra celorlalţi.

Conflictul e aşadar între autoritarismul uniformizant şi libertatea în diversitate. Trendul demografic e în favoarea taberei liberale. Noile generaţii sunt semnificativ mai liberale din punct de vedere social decât părinţii lor, asta arată cam toate cercetările sociologice. Din perspectiva asta, cei care au mers la referendum şi au votat „da”, au votat practic împotriva propriilor lor copii – exact la fel cum în 1990 părinţii au votat împotriva copiilor. Ceea ce e cumva ironic, pentru că cei care au votat „da” susţin că au făcut-o din iubire faţă de copiii lor.