Caută 
1 MIN
Există o regulă (scrisă, nescrisă…) a jurnalismului care impune începutul abrupt, surprinzător, spectaculos al unui text, al unui reportaj radiofonic sau televizat. Ca să atragi din primele secunde/din primele minute atenţia receptorului. Regula, ca orice regulă, stimulează uneori dorinţa de a nu o respecta. Acum, schiţa portretului Adei Brumaru nu poate începe nici cu o linie nehotărâtă, nici cu o linie puternic apăsată fiindcă omul de zi cu zi, omul de cultură Ada Brumaru era personificarea echilibrului, delicateţei, eleganţei şi civilităţii în toate. În cazul său, nu am observat nici o diferenţă între vocea ascultată la radio, chipul, atitudinea urmărite pe ecranul televizorului şi prezenţa directă, aevea.
Pentru că urechea mi-a fost întotdeauna atentă la timbrul, intonaţiile şi inflexiunile vocilor nevăzute, am remarcat la prima audiţie aspectul uşor profesoral, ce semăna câteodată cu lectura unui capitol dintr-o carte cu poveşti fiindcă prin vocea calmă ideea se înfăţişa limpede, cu trăsături epice, cu metafore economicos presărate înlesnind înţelegerea, menţinând atenţia neoprită, lăsând în final locul admiraţiei. Vorbind despre capodoperele romantismului, despre Claude de France (Debussy), despre spaţiul dintre „omenesc şi sacru” (simfoniile lui Mahler), despre „dansatoarea-stea” (Maia Pliseţkaia), „despre pasărea-profet” (Schumann interpretat de Dan Grigore), despre multe minuni ale Eutherpei, Ada Brumaru s-a dovedit mereu arbitrul inspirat şi echilibrat al clarităţii, al eleganţei scrisului în care ordinea informaţiilor istorice, luminarea trăsăturilor stilistice, expunerea comentariului critic se contopeau într-un spectacol al ideilor lesne de reţinut, devenit motiv al reluării experienţei de audiţie oricând era posibil.
Ada Brumaru s-a adaptat mereu circumstanţelor, tipului de media prin care se adresa publicului. Cronicile citite la radio, publicate din 1958 în revista „Contemporanul”, apoi în revistele „Muzica”, „România Literară”, în cotidianul „România Liberă” dezvăluiau imediat cultura bogată de specialitate acumulată prin lecturi şi audiţii (discoteca imensă a Radiodifuziunii a fost de mare ajutor celor care au lucrat în redacţiile muzicale), firescul expunerii, inoculându-ţi şi plăcerea cititului, şi dorinţa urmării exemplului.
E adevărat, prima întâlnire personală, în redacţia muzicală de la Radio Iaşi, mi-a lăsat impresia unui om sever, fără urmă de zâmbet pe chip, doritor să afle cât mai repede înţelesul ideilor, fără prea multe cuvinte. I-am preferat prezenţa la microfon, unde comenta superb, în pauzele lungi ale spectacolelor de operă transmise de la Bayreuth, interpretările de mare calitate muzical-artistică ale operelor de Wagner. Comentarii libere. Comentarii şi mai şlefuite când erau publicate în „România Literară”.
Mai târziu, am înregistrat câteva colocvii despre muzică şi jurnalism în camera sa de lucru din apropierea Radiodifuziunii. Mult mai relaxată, foarte amabilă, cu acelaşi voce calmă, cu pronunţia uşor graseiată binecunoscută, doamna Ada Brumaru mi-a evocat multe epoci din istoria jurnalismului muzical radiofonic, descriind perioadele grele de proletcultism şi cenzură sine ira et studio, cu realismul, obiectivitatea şi tristeţea omului care le-a cunoscut mecanismele. Atunci doamna Brumaru mi-a mărturisit că, de fapt, totdeauna a scris greu, încet, migălind fiecare cuvânt – dar ce importanţă a avut, de vreme ce cuvintele au ajuns la microfon, în pagina de ziar şi de revistă ca dintr-un corn al abundenţei?
Ada Brumaru a lăsat televiziunii câteva documentare profesionist, atrăgător realizate despre George Enescu, s-a dovedit un maestru al dialogului cu mari muzicieni (volumul cu Vasile Pantea), avea o prezenţă impunătoare în simpozioanele de muzicologie. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut vocaţia modestiei, cum se vede şi din alegerea titlului pentru volumul în care a ordonat zeci de cronici publicate de-a lungul deceniilor: „Însemnări răzleţe”. Răzleţe, dacă aşa le-a considerat autoarea, dar esenţiale ca documente total credibile pentru istoria muzicii româneşti.
Prestigiul său profesional a convins direcţia Radiodifuziunii să-i încredinţeze un ciclu de emisiuni, prelungit câţiva ani, în care a prezentat liber, în transmisiune directă pentru Radiodifuziunea Franceză, personalităţi şi valori ale muzicii academice contemporane româneşti. Atunci, în 1982-1986, nimeni nu a verificat şi intervenit în opţiunile Adei Brumaru ca subiecte şi selecţie a înregistrărilor!
Acum, volumele sale rămân modele pentru tânăra generaţie de jurnalişti muzical pentru importanţa ideilor alese spre comunicare, frumuseţea textelor, talentul de a găsi titluri scurte, incitante, cultura muzicală impresionantă, spiritul critic obiectiv şi rostul educativ al textelor.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor
