1 Mai pionieresc

De ani buni, ziua de 1 Mai nu-mi mai spune nimic. Nu tin sa ies nici la picknick (asa se numesc acum petrecerile la iarba verde, de care in copilarie nu duceam lipsa), nu-mi planific nici minivacante la malul marii, cum procedam cind eram licean si ma simteam, in acea perioada, dator sa fac, vreme de 3 zile prin Constinesti, toate prostiile care-mi treceau prin cap. O fi apatia, blazarea care au venit odata cu virsta, mi-am spus… Dar cind deschid televizorul si dau peste reportajele tipizate despre romanii care urla si se schimonosesc pe manele, isi umfla burdihanul cu fleici in singe, mici si bere si considera ca asta se numeste distractie, mai ca ma felicit ca aleg linistea caminului in compania unei carti bune (anul acesta s-a nimerit sa fie Radu Aldulescu, un mare prozator). Orice ar fi, pentru mine ziua asta de 1 Mai are un iz comunist. De fapt, pastrez gustul amar al unei grosolane diversiuni.

Cariera mea de pionier a fost scurta, dar intensa. Pastrez intact in amintire momentul ungerii, ca sa-i spun asa. S-a petrecut in 1986, pe cind era in clasa a II-a. Intimplarea a facut ca ne-au impopotonat cu toate zdranganelele uniformei cei din clasa a IV-a, in care era elev si cel mai bun prieten de-al meu, de atunci si de-acum, pe numele lui tot Bogdan. Ritualul presupunea o scurta caracterizare si, de forma, o recomandare. Mie mi s-a recomandat sa nu mai rup pantalonii de trening in genunchi, ceea ce imi era imposibil, fiind eu un fotbalist inrait. Juramintul l-am depus, stiu precis, la monumentul de la Adamclisi, care se situa la vreo 25 de kilomotrei de Cobadinul meu. Ce a urmat dupa aceea? Pentru inceput, am schimbat juramintul tipic: "Jur pe rosu" cu "Pe cuvintul meu de pionier". Apoi, au venit momentele de glorie…

Sa le iau pe rind. In clasa a III-a, am fost ales comandatul grupei numarul 1. Primisem un snur rosu, pe care-l tineam spinzurat cu mindrie in partea stinga a camasii. La sedintele organizate periodic ieseam la raport si recitam cu patos: "Tovarase comandant de detasament, pionierul Cretu Bogdan-Mihai, comandantul grupei numarul 1, cu un efectiv de 12 elevi, prezenti 10, absenti 2, va prezinta onorul: Pentru gloria Partidului si-nflorirea Romaniei Socialiste: Tot inainte!". Iar comandantul de detasament raspundea, secondat de intregul colectiv: "Tot inainte!". In fine, nu era rau… Dar ma riciia faptul ca trebuia sa-i dau raportul unei colege de doua ori cit mine, pe numele ei Monica (a treia din dreapta, rindul de la mijloc). Asa ca am pus la cale o campanie electorala pentru anul urmator. Dar nu mi-a iesit. La alegerile pentru noul comandant de detasament, cind m-am intors, in spatele meu nu se asezase decit un coleg mititel, Demirel pe numele lui (cel de linga iepuras, tot rindul de la mijloc). Nici macar fratele meu geaman nu m-a sustinut (o fi stiut el ceva…). Cumplita lovitura pentru orgoliul meu de fotbalist, premiant si poet (scrisesem doua poezii: una despre Vlad Tepes si una despre epoca de aur). In fine, in clasa a V-a, nu am mai stat cu miinile in sin: l-am convins pe durul clasei, cel care ne batea pe toti cind avea chef, Relu (rindul de sus, al doilea de la stinga) ca, daca aranjeaza cu baietii sa ma aleaga pe mine sef de detasament, el va iesi sef de grupa. Si asa a si fost. De acum imi dadeau mie raportul. Si mai ales frate-meu, cu care ma bateam toata ziulica fara sa reusim sa aflam cine-i al mai tare, iesea la raport. Eram seful lui, deh! In rest, tineam inventarul plantelor medicinale adunate, al hirtiei sau al fierului vechi pe care ni le tot cereau la scoala. Si cam atit…

Tot in clasa a V-a era sa ies si comandat de unitate. Cea care se bucurase de invidia pioniereasca inainte, Livia, termina clasa a VIII-a si trebuie inlocuita cumva. Era o fata tare frumoasa, de care eram mai multi suficient de amorezati ca s-o urmam la sedintele comuniste care se tineau printr-o sala a CAP-ului (ce spun eu, ca am sorbit-o din priviri pina tirzior, cind se maritase)… Pacat ca avea un nume de familie care se potrivea ca nuca in perete cu gratia ei tulburatoare: Ceapalau. Trec peste amanunte ca sa nu-mi provoc suspine inutile. La convocarea adunarii generale a pionierilor, am fost propus pentru inalta functie, alaturi de un coleg care, era clar, nu avea nici o sansa. Ma si vedeam cu snurul albastru. Numai ca o tovarasa profesoara (nu-i dau numele, dar nici nu o uit si nu o iert) a recurs la o strategie: da, bun, dar ia sa vina si eleva X (nici ei nu-i dau numele, nu am iertat-o inca), pentru ca la ea se afla snurul… Aceasta era o colega de clasa, destul de stearsa, dar silitoare… A venit. Si a iesit comandant de unitate, in pofida fluieraturilor si huiduielilor baietilor buni care ma sustineau vehement. Am simtit atunci vertijul popularitatii. Inutil insa, lucrurile fusesera aranjate. Si totul se petrecea, ati ghicit, de 1 Mai. Cumplita nedreptate, pe are am gasit de cuviinta sa o repar citeva zile mai tirziu, la serbarea de sfirsit de an, aruncind cu o sticla de Brifcor plina dupa impricinata. Era sa se lase cu victime.

Asa ca e lesne de inteles de ce nu suport ziua de 1 Mai. De atunci am devenit anticomunist si am strigat cu si mai mare patos, seara, in fata blocului: "N-avem piine si salam, da’-l avem pe Duckhadam".

P.S. Pe randul de jos, al doilea de la stanga se afla caraghiosul erou al acestor frustrari pionieresti. Al treilea e fratele meu.