A controla sintaxa

Tocmai am terminat de crosetat, hai sa zic stenodactilograma, chit ca termenul nu se potriveste deloc, fiindca stenografia n-o stiu decit din auzite (si dintr-un film sovietic, de acum vreo treizeci de ani, unde aparea Hitler, in buncarul sau, insotit de un stenograf); iar dactilogramele, cel putin pentru mine, unul, nu mai exista de ani buni, locul fiindu-le luat de print: sic transit gloria ustensilelor! Dar e stenodactilograma, in principiu, caci reproduce, cuvint cu cuvint, doua discursuri rostite succesiv si inregistrate fidel pe dictafon. La fel, presupun, ar fi aratat o stenodactilograma: cu toate slovele la catastif.

Dar de ce facui vorbire? Pai, sub imperiul unei anume impresii. Acum mai bine de o luna, la inceputul lui decembrie trecut (tocmai ninsese, zapada escalada in valuri gratioase treptele de la intrare, dupa ce pusese stapinire pe strazi, crengi si acoperisuri), in campus isi facu aparitia o fata bisericeasca. Se vedea ca e un cleric dupa anteriul negru si dupa crucea masiva, de argint, de pe piept. Parintele pasea sprinten, ca unul care stie exact unde merge si cind trebuie sa ajunga. Era urmat de cineva la fel de hirsut si care purta pe cap, dupa pilda inaintasului, un fes negru, impletit din lina. Ca si parintele, avea intr-o mina un balot de carti (se iteau prin hirtia rupta a ambalajului), iar in cealalta tinea cu grija un „Nikon", cu un teleobiectiv de-a dreptul impozant. Aparatul, am aflat mai tirziu, profitind de o pauza, era de buna seama o achizitie: conceput si sa inregistreze si secvente video de calitate HD!

Dau amanunte astea pentru ca m-au frapat si ele. Aveam, marturisesc, o imagine incomparabil mai frusta, ca sa nu zic rudimentara, a unei fete bisericesti generice. La noi, pe popi ii vezi, cel mult, cu marsul, adica in „Mercedes". Celularele se subinteleg: cum sa mai prididesti cu pastoritul in vremuri atit de alerte, cind, in afara de slujba, ai de administrat moara, oloinita, un magazin, doua (cind nu te-ai instarit cu o retea), plus inerentul local, situat, de regula, gard in gard cu sfintul lacas si unde enoriasii se dedulcesc, ca texanii, cu Tequila & Marllboro! Aviz cui ma suspecteaza de caricatura: am evocat un caz de la noi din oras, de larga si probabil de aceea plictisita notorietate, fiindca nici Fiscul nu mai tresare la ideea unor controale…

Dar balot de carti linga sutana si „Nikon" capabil de inregistrari HD, in mina de calugar, n-am vazut de cind ma stiu. Preotimea noastra pacatuieste cu altele, mai putin intelectuale (si infinit mai lucrative, daca mai trebuie precizat), incit odata, intr-o biserica unde am intrat sa aprind o luminare de sufletul taticului, ascultindu-l pe preot cum silabiseste din niste tartaje ferfenitite, m-am intrebat sincer de n-o fi uitat cumva buchile. Nu-i nimic mai penibil (si mai revoltator, in definitiv) decit un preot care schilodeste cuvintele si pentru care practica lecturii se rezuma la buchereala din Sfinta Sriptura, cel mai des de mintuiala, caci acareturile, s-a vazut, cer si ele ochi de stapin, alias contabilitate… dubla.

Normal ca, la acest stereotip (bine intretinut de practica evlaviei in tranzitie!), faci aporie sa intilnesti un om din tagma, caruia lectura sa nu-i displaca, ba dimpotriva, si care, mai mult decit atit, sa scrie el insusi: curent, profesionist, in sensul programatic al cuvintului. Ba chiar vizionar! Nu pare cu putinta: o traditie de zeci de ani (endemica totusi!) i-ar contesta legitimitatea sau dreptul la existenta. Mediul, de regula, ejecteaza pe cine simte ca ii pune in pericol ratiunea de a fi si orice banuiala de preeminenta e urmata, mai cu seama la noi, prompt, de represalii. Cum de inca mai e tolerat Savatie Bastovoi, ieromonahul (despre sfintia sa este vorba), in sistem (in sistemul nostru bisericesc, pe care il vexeaza prin intreaga lui atitudine intelectuala), nu ma taie capul, zau! Sa scrii (ocupatie suspecta!), sa publici si, culmea, sa ai editura proprie la Bucuresti. De blog nu mai vorbesc, ca unii, cred, inca n-au acceptia…

La Universitatea din Balti venise sa-si lanseze cartea Biserica si scoala in politica Rusiei de la Lenin la Kuraev. Am si semnalat-o intr-o cronica anterioara. Intimplarea a facut sa inregistrez, in acelasi fisier cu vorbele neobisnuitului monah, si discursul de inaugurare a evenimentului, rostit de Nicolae Leahu, decanul Facultatii de Filologie, poet si critic literar. Voi fi avind, probabil, o ureche nu tocmai muzicala, deoarece abia la lectura printului mi s-a revelat uimitoarea capacitate a celor doi de a controla sintaxa. Alocutiuni numai bune de pus in pagina de tipar, impecabile sub aspectul coerentei si al logicii. Nu tin minte sa mai fi auzit pe cineva de p’aci strunindu-si atit de riguros cuvintele si ideile. Discursul nostru public e, de regula, o masa sintagmatica amorfa: cumplit mestesug de timpenie pentru cei carora fisa postului le incumba sa dreneze sens…