Avatar (varianta microbista)

Echipa de fotbal a orasului a retrogradat. Faptul, deja consumat, poate fi interpretat din unghiuri si pozitii diverse si exista, cu siguranta, persoane mai pricepute la sport decit semnatarul acestor rinduri, asa ca li se poate lasa lor placerea de a explica ce si cum. In consecinta, ma limitez la a comenta un fapt marunt – amuzant, poate, pentru unii, lipsit de relevanta pentru altii – care poate fi pus in legatura cu ceea ce s-a petrecut de curind.

Din vreme in vreme si din ce in ce mai rar, ma las prins de un joc de strategie ale carui cerinte sint de a prelua functia de antrenor al unei echipe de fotbal, de a stabili programul de antrenament, de a gestiona transferurile de jucatori si de a culege bucuriile sau nefericirile deciziilor luate. Ca toti incepatorii, m-am folosit mai intii de cluburi renumite, a caror functionare, atit in realitate cit si in lumea virtuala, decurge aproape de la sine, apoi am trecut la echipe mai slab cotate, in care interventia factorului uman este hotaritoare.

Jocul, de altfel destul de complex, are citeva limite interesante, una dintre ele fiind aceea ca, oricit de bun strateg financiar si sportiv ar fi un jucator uman, el nu poate ajunge seriful clubului, ci este mai degraba un soi de administrator caruia i se recomanda sa nu-si bage nasul in bucataria misterioasa a sefilor. Pe de alta parte, nici patronii din lumea virtuala nu seamana cu cei din viata de zi cu zi. De pilda, in joc, Gigi Becali nu le telefoneaza antrenorilor pentru a le porunci schimbarile, ci e mai degraba un mielusel care sta cuminte in casa lui de biti de aur si asteapta sa-i curga malaiul din calificari, drepturi de televizare si transferuri. E drept, avatarul are tendinta de a-si concedia rapid antrenorii, dar acest comportament e inspirat din realitate si demonstreaza ca creatorii jocului au incercat sa dea dovada de obiectivitate, nu? Departe de a fi guraliv si gatit ca o primadona, Cristi Borcea cel electronic e o fictiune lipsita de meteahna de a cauta nod in papura din te miri ce. Ca si in realitate, Porumboiu baga bani multi la Vaslui, iar Dumitru Sechelariu inca e sef peste destinul submediocru al echipei FCM Bacau, ajunsa, in versiunea mea de joc, pe la mijlocul ligii a doua.

Indiferent de datele din realitate, in lumea jocului, presedinte al Poli Iasi e Gheorghe Nichita si, citez, he feels that he would never leave the club he loves. Ei bine, propozitia mentionata ma pune in mare incurcatura existentiala, dat fiind ca, in spatiul virtual, indiferent de tara, obiceiuri fotbalistice si loc in clasament, toti sefii au o pretuire netarmurita pentru cluburile pe care le reprezinta si nu vor sa lase altora scaunul de comandant suprem al fortelor armate cu jambiere si mingi. Totusi, cum poate un avatar creat din zero si unu sa aiba simtaminte? Si de ce atita indirjire de a tine de functie, desi, in unele cazuri, e limpede ca echipa ar duce-o mai bine cu altcineva? E adevarat, in lumea lui Manager nu e democratie, deci nu e posibil sa pui galeria sa strige "Lasa-ne, lasa-ne!". Totusi, vesnicia distributiei de roluri mi se pare o solutie grosolana a creatorilor. O sa joc cu Poli Iasi pina in 2050 (timpul din joc), sa vad ce se intimpla. Are avatarul bunul simt de a renunta sau nu? Eu am rabdare. Anii din joc curg in citeva zile. Un fleac.

In acest moment, in al treilea sezon de la preluare, echipa mea o duce bine. Are peste cinci milioane de euro in contul de transferuri, jucatorii sint platiti bine si la zi, sint deja campioni ai patriei, au ajuns de doua ori in finala Cupei Romaniei, dar au luat bataie si acum se bucura sa joace in grupele Ligii Campionilor, chiar daca sint pe ultimul loc. Iar avatarul Gheorghe Nichita aproape ca nu stie cum sa faca sa ma tina la club, asa de frecvent curg ofertele din alte parti. Mi-a marit capacitatea stadionului, mi-a pus la dispozitie cea mai buna baza de antrenamente, imi da din ce in ce mai multi bani pentru transferuri, iar eu, ca baiat fin si civilizat, nu imi permit sa il intreb de unde ii are, pentru ca pe cei mai multi i-am obtinut prin efort personal, vinzind si cumparind jucatori. Ma simt, pe scurt, ca personajul principal din Avatar. Scaderile din planul realitatii se convertesc in plusuri in planul fictiunii. Mai trebuie doar, intocmai ca in film, sa gasim solutia de a sparge bariera dintre realitate si fictiune. In rest, in fotbal totul e posibil si le recomand tuturor fanilor nefericiti sa puna osul la treaba. E mai simplu sa te vaicaresti ca echipa ta favorita a ajuns in B, decit sa muncesti citeva ore pentru promovarea ei in A. Daca sintem harnici, cinstiti si avem rezultate bune, intr-o buna zi, gratie progresului tehnologic si generozitatii presedintelui de club, vom fi cei mai buni dintre cei mai buni.