Caută 
6 MIN
Cautam de mult o carte despre care s-a scris si s-a vorbit atunci cind a aparut: Frica si pinda, de Florin Constantin Pavlovici, publicata la Editura Muzeului National al Literaturii Romane. In timpul unui recent voiaj la Bucuresti, am gasit-o, in sfirsit, la libraria muzeului – un cub de sticla plasat la strada, in fata cladirii. Abundenta de titluri, oferta generoasa, rafturile gem aici de carti si de reviste literare si nici un cumparator. Trist.
Stiam cartea mai veche a autorului, Tortura pe intelesul tuturor, o relatare cutremuratoare a vietii in lagarele de munca si exterminare din Balta Brailei si din Delta, o carte-marturie a istoriei Gulagului romanesc. Florin Pavlovici a fost coleg de celula cu prozatorul I.D. Sirbu, a stabilit acolo relatii de prietenie cu scriitorul si actorul Ion Omescu, cu orientalistul Sergiu Al. George, dar si cu convertitul la ortodoxie N. Steinhardt sau cu istoricul Al Zub. O marturie despre calvarul unei generatii de tineri de exceptie, carora le-a fost frint zborul, deturnat destinul.
Cartea recenta relateaza dificultatile reintegrarii de dupa detentie, e o selectie a experientelor unui fost „dusman al poporului"; despre umilintele pe care le indura cineva care incerca sa-si gaseasca un loc in noua societate, dupa ce venea cu stigmatul de „fost detinut politic". Stiam despre toate acestea din studierea dosarelor unor psihologi, ca Nicolae Margineanu, de la Cluj, Petre Botezatu, de la Iasi sau George Bontila, de la Bucuresti. Stiam si marturia doctorului Nicu Ionita, de la Pascani, care scrie raspicat, in cartea sa, Psihodrama de detentie si urmarile ei, ca reinsertia a fost uneori mai umilitoare decit insasi detentia. Cei veniti din inchisori erau ocoliti, marginalizati, umiliti, cei din jur se temeau sa-i contacteze. Imputinati biologic si psihic, adesea bolnavi, incercau sa-si reincepa viata, desigur, la munci de jos. Sicanati, dati mereu afara din umilele slujbe, neoameni!
Coperta cartii e un colaj, avind ca fundal un "dosar personal" de securitate, document familiar mie, dupa ce am cercetat zeci de dosare ale psihologilor romani, la CNSAS. Si poza detinutului, din fata si profil – un tinar inteligent care deschidea ochii spre lume. Venea dintr-un sat de pe linga Darabani, Concesti, dintr-o familie de invatatori (tatal a murit de inima cind a aflat ca fiul i-a fost arestat). Terminase Facultatea de Filosofie atunci cind a fost arestat, nu apucase sa-si dea examenul de stat. La Bucuresti a fost atunci, printre studenti, un val de demascari si arestari, resimtit mai putin in restul tarii. Relatarea sa despre o colega, Gina Copaci, „una dintre mintile stralucite ale Facultatii de Filosofie", ne edifica asupra contextului epocii: somata sa-i infiereze pe studentii arestati, aceasta refuza. Atunci, profesorul care conducea sedinta, Athanasie Joja, ii cere sa depuna legitimatia de student, stiind ce consecinte poate avea acest lucru. Studenta a depus legitimatia si a parasit sala cu demnitate. Urmarea: a fost exmatriculata si s-a angajat apoi muncitoare intr-o fabrica. Citeva informatii despre cei doi frati Joja: Nicolae, arhitect, a fost condamnat la douazeci de ani de inchisoare; onorabilul logician, asa cum l-am stiut eu si altii, face o fulminanta cariera politica (reprezentant la ONU, membru in CC si Consiliul de Stat, presedinte al Academiei). Nu numai ca si-a repudiat fratele, dar a fost unul dintre responsabilii pentru ce s-a intimplat in 1959: a condus sedintele de demascare si infierare a studentilor sai, netezindu-le drumul catre puscarii; ca sa-i transmita vesti despre sine fratelui sau, crede Pavlovici. Demascarile si delatiunile, in urma carora studenti si universitari au luat drumul inchisorilor, nu pot fi tratate, desigur, ca simple erori etice; ele au fost si sint complicitati grave, neprescriptibile. Niciodata nu-i tirziu sa se discute aceste lucruri.
Cu talent literar remarcabil, Pavlovici relateaza, cu sarcasm, adesea cu un umor rafinat, situatiile in care s-a gasit in peregrinarile sale, in cautarea unui rost: intilnirile periodice, obligatorii, cu militianul analfabet si venal care-l avea in supraveghere, audientele la spatiul locativ pentru gasirea unui acoperis, cautarea unei slujbe, intilnirile cu vechii colegi si tovarasi de idei, refacerea studiilor universitare. Fapte, intimplari, portrete, unele acide, altele luminoase, pline de caldura sufleteasca. Iata, dupa eliberarea de la Gherla, ajunge la Bucuresti, imbracat sumar, cu o figura emaciata, dupa cinci ani de detentie. Urca fara bani in troleibuz si anunta acest lucru; mai multe miini au scos imediat din buzunar maruntisul necesar. Solidaritate, compasiune? Unul dintre unchi, adept al noi religii politice, nu-l ingaduie in casa sa, o matusa insa il primeste cu caldura si-l repune pe picioare. Doi colegi din tinerete, prieteni, cu care impartasea cindva aceleasi idei, au devenit acum ziaristi la oficiosul MAI, In slujba patriei. Ii intelege pe cei ce-l ocoleau, le intrase frica in oase, „iar oasele infricosate faceau ca lasitatea sa straluceasca in culorile indecentei". Prietenul Ion Omescu ii gaseste o camera in casa unui pictor bogat si-i spune, la cererea acestuia, ca este informator al Securitatii si-l roaga sa fie atent. Vazind ca nu poate da examenul de stat in Filosofie, incearca sa intre la Limba engleza. La admitere, profesorul examinator afla ca nu cunoaste manualele, ca a invatat engleza „in conditii speciale" si-i da o sansa. Era cunoscutul anglist Dan Dutescu, care fusese si el arestat si supus unor anchete salbatice; „traducatorul lui Geofferey Chaucer si Shakespeare a fost batut la cur de securisti analfabeti", tratament de care s-a bucurat si profesorul de psihologie Nicolae Margineanu. Devine din nou student la treizeci de ani, „ca magarul printre oi", dar munceste, sfirseste studiile si-i preda teza, despre poezia lui Ion Barbu, profesorului coordonator. Acesta, Ov. S. Crohmalniceanu, este entuziasmat si-l ajuta sa o publice. Impresionante sint paginile despre prietenul Sasa Ivasiuc, care l-a sustinut moral si l-a ajutat. Interesanta e si informatia despre Marin Preda, care a preluat viata lui I.D. Sirbu cind a construit personajul Petrini. Omul real a fost deformat grotesc in Cel mai iubit dintre pamanteni. Preda, ar fi spus Sirbu, pune pe Petrini sa filosofeze dupa ureche, iar eu stiu filosofie – din lecturi si din scoala -, nu dupa ureche. Citeva alte pagini ne infatiseaza un Preda deloc senin si generos, mai degraba profitor si carpanos, in ciuda talentului sau si a rolului de fronda, asumat in epoca.
Ultimul paragraf al cartii, concluzie la o relatare insolita, despre somonii care urca in susul riurilor, infruntind primejdii, pentru a-si depune icrele si apoi mor, alcatuind supa din care se va hrani noua generatie: „noi, cele doua milioane de fosti detinuti politici, intruchipam somonii ultimei jumatati a secolului al XX-lea. Din cadavrele noastre intrate in descompunere se va hrani noua generatie curata, sanatoasa, fara pinda si fara frica". Asa va fi?
As putea fi, desigur, intrebat, cum mi s-a si intimplat, de ce ma intereseaza atit de mult soarta celor carora li s-a frint viitorul, viata? Au fost accidente istorice inevitabile, nu se mai poate face nimic, trebuie sa privim inainte, la viitor. Daca n-ati fost arestat, daca nici parintii nu au facut puscarie, de ce va intereseaza acest capitol? N-aveti o meserie? Ce pot raspunde? Ca un psiholog (sociolog, pedagog, filosof, intelectual) nu poate ramine indiferent la traumele morale pe care le-au suportat multi dintre cei din jurul nostru? Ca ma simt responsabil pentru faptul ca nu am stiut mai nimic din toate acestea si ca nu mai pot fi la fel acum, dupa ce stiu? Ca nu pot asista indiferent, cind vad ca multi intelectuali, uneori minti stralucite, au fost convertiti cognitiv de „antene" si jubileaza ca vom avea curind, intre conducatorii tarii, pe unul dintre aceia care au anulat functiile CNSAS-ului? Sper ca macar unii ma vor intelege. Si ca vor fi unii tineri care vor urma indemnul domnului Pavlovici.
