Hopa-tropa prin Europa

La inceputul saptaminii trecute am pornit intr-un periplu – hai sa-i zic – european: Am plecat de la Iasi cu trenul spre Bucuresti in plina canicula. Nici n-am ajuns bine la Bucuresti ca m-a sunat prietenul la care urma sa stau pina a doua zi sa-mi dea intilnire pe-o terasa ("acolo unde-am fost ultima data sa mincam o ciorba"), pentru ca in apartamentul lor (la etajul 10!) era prapad. Am stat pe terasa-n cauza pina la miezul noptii.
A doua zi am luat acceleratul de Timisoara – pina la Saliste/Sibiu. Canicula a ramas in urma, in regat, iar pe la Talmaciu o furtuna era-n toi. Cind am coborit la Saliste ca sa iau drumul Amnasului, din fericire nu mai ploua, dar nici nu facusem zece pasi ca-n dreptul meu a oprit o Dacie, iar un pustan de sofer m-a intrebat daca merg in sat…
La poarta casei parintesti, pinzele de paianjen indicau limpede ca de ceva vreme nu mai intrase nimeni in curte. In curte, privelistea obisnuita dupa o lipsa de om de aproape trei luni si nici urma de seceta! Totul crescuse-n draci, de la urzici si alte buruieni de-un metru si mai mult pina la nelipsitele tufe de soc. Visinele se uscasera din nou (ca si anul trecut) in pomi, doar ca nu toate – inca. Ce poti face pina a doua zi, cind urmeaza sa pleci mai departe, spre Germania, ca sa ajungi la nunta unei nepoate? Mi-am aprins o tigara ("Fumatul provoaca o moarte lenta si dureroasa!") si-am pornit intr-o "inspectie": cartofii pe care-i pusesem in aprilie aveau tufe pin’ la briu; fasolea verde se-ncolacise cu tot felul de buruieni; pe vita de vie – struguri mai multi ca anul trecut (deci meritase interventia mea stingace din primavara), iar dintre castravetii semanati se vedeau doar doi vreji prin "jungla" de buruieni. In gradina: trei din patru pomi, plini de corcoduse; mere mai putine decit anul trecut (cam acesta e ciclul: merii care-s plini anul asta, la anul o lasa mai moale), mai ales mere de vara mai va, dar in schimb parul cu doua soiuri de pere era plin, iar nucul mare din spatele surii la fel, asa ca-n august tot vor fi fructe destule – cu bonusul zmeurei cu tot (un soi interesant, care toamna mai livreaza o productie!).
A doua zi am purces la cules: ceva visine, ceva zmeura, agrise, coacaze rosii. De la familia de moti (stabilita, alaturi de alte familii de moti, de ceva ani la Amnas) care are cheile curtii si face finul si otava am primit un darab de slanina, iar in contrapartida le-am dus doua treimi din zmeura culeasa. Apoi mi-am reorganizat rucsacul, am adaugat fructele de dus la mama in Germania, am inchis toate la loc (usi, obloane, ferestre), am fugit pina la cel mai apropiat din cele trei magazine ca sa-mi cumpar o sticla de bere "Balea" pentru drum si m-am postat in fata portii. Daca pina la ora trei n-aveam noroc de-o ocazie, urma s-o iau la picior pina la gara Saliste, cu rucsacul de peste 20 de kile-n spate – lucru cu care sint obisnuit, dar parca miercurea trecuta, pe zapuseala care era, as fi preferat sa gasesc o ocazie…
N-a fost sa fie. O singura masina a urcat, un Mercedes baban cu numar de Heilbronn, cu doi sasi de-ai mei inauntru, probabil tata si fiu (la volan). N-au vrut sa opreasca. M-am gindit ca or merge doar pina-n sat undeva. Dar cind am urcat strada Bisericilor, nici urma de Mercedes. De, le-o fi displacut rucsacul meu de alpinist, s-or fi temut ca le murdaresc bancheta din spate sau i-o fi fost pur si simplu lene soferului sa opreasca, sa se dea jos si sa-mi deschida portbagajul pentru rucsac si geanta…
Asa ca am parcurs cei 6 km intr-un mars sustinut, cu o singura pauza, sus, pe hula, la ultima umbra de salcimi, si-am ajuns fix dupa o ora la gara, cu 13 minute inainte de sosirea aceluiasi acelerat de Timisoara. Eram leoarca. Mi-am cumparat tichet pina la Deva (de unde aveam rezervare pentru Dacia Express pina la Viena), mi-am scos camasa ce-si dublase greutatea si-am imbracat una uscata, mi-am aprins o tigara ("Fumatul cauzeaza cancer"). Trebuia sa vina acceleratul, trebuia sa fi plecat deja, nimic. A intirziat 20 de minute. Eram linistit, totusi: rapidul de Viena sosea abia la miezul noptii la Deva.
Ajuns in capitala judetului Hunedoara, am lasat rucsacul la Informatii (unde functioneza si "Bagajele de mina") si-am pornit pe strada perpendiculara pe gara spre centru: mai fusesem de citeva ori la Deva, doara de aici emigrase familia uneia dintre surori in Germania, aici copilarise taman nepoata la nunta careia trebuia sa ajung. Primul lucru pe care l-am facut: piata. Nu se putea sa ma duc la mama fara macar un kil de fasole verde de Romania (fasolea verde care se gaseste-n Germania e de-un verde crud si nici pe departe atit de gustoasa ca fasolea noastra) si unul de ardei de Romania. Cu fasolea verde a fost usor, cu ardeii, mai putin: dupa vreo doua ture prin toata piata, am gasit in cele din urma niste ardei grasi romanesti (si nu turcesti sau unguresti, dintr-aia galbeni si lunguieti). Si-am ales bucata cu bucata – cu greu s-a facut de-un kil, pentru ca, imi zicea zarzavagiul, toata ziua se tot alesesera ardei pentru umplut de la el…
Puteam acum porni linistit la plimbare prin Deva. Am ajuns pe "centru", am parcurs zona pietonala, in stinga si-n dreapta terasa dupa terasa, era cald, se umpleau in functie de pretul berii, mi-am luat de la singurul chiosc de presa pe care-l mai gasisem deschis ceva presa ("Gazeta sporturilor", "Romania libera") si m-am asezat si eu pe-o terasa in centrul Devei – centru in care blocurile au fost renovate in urma unui program pus pe picioare de primarie, cu bani de la o lista-ntreaga de sponsori. Iata o idee la care n-ar face rau sa se gindeasca si primarul Nichita si edilii din juru-i, pentru ca Iasul are destule cladiri centrale locuite de cetateni fara potenta financiara necesara reabilitarii si renovarii cladirilor – sa ne gindim doar la Cuza Voda sau Piata Unirii cu sarmana Cupola, de exemplu!
Resedinta de judet de sub cetatea dacica mi s-a parut, de-altfel, destul de curata. Mi-a atras atentia faptul ca in fata Prefecturii se afla un monument dedicat rezistentei anticomuniste ridicat de AFDPR Hunedoara, intru "recunostinta eterna luptatorilor anticomunisti" (Ion Gavrila Ogoranu, Grupul Carpatin Fagarasan, Elisabeta Rizea s.a.). Am mai remarcat un afis kitschoid cu Dan Radu Rusanu, la biroul sau de deputat, afis electoral pe care mai traia linistita Alianta Dreptate si Adevar, iar sloganul liberalului hunedorean amintea si el de vremuri DA-DA-iste: "In judetul Hunedoara oamenii trebuie sa traiasca bine!". Auzi, "trebuie"!
Altfel, de-as fi vrut sa-mi omor timpul mergind la un film, ghinion: la "Patria" (nu stiu de-o mai exista si altul) un afis mic anunta ca "Cinematograful este inchis in perioada concediului". Misto.
Mi-am omorit ultima ora de asteptare-n fata garii, pe terasa de la MacDonald’s. Era aproape de miezul noptii si inca se putea sta afara linistit in camasa scurta. A venit trenul de Viena. Mi-am ocupat locul – compartimentul era plin de tineri, studenti bucuresteni care, am aflat pe parcurs, mergeau pina la Viena la nu stiu ce concert. Ei da, asta da hopa-tropa prin Europa, nu?
La Curtici, oprirea de rigoare. Nu tu intrebari de bani sau de asigurarea medicala (oricum, imi facusem cu putine zile in urma cardul european), o privire-n pasaport si gata. De data asta, Dacia Express a ajuns la timp la Budapesta, ceea ce insemna ajungerea la timp si la Viena, de unde urma sa iau imediat trenul de Salzburg, iar de-acolo Eurocity-ul "Wörthersee" (Klagenfurt/A- Dortmund/D) pina la Stuttgart.
La Viena m-am repezit sa iau ceva de citit (saptaminalul "Der Spiegel") si o cafea lunga ("einen Verlängerten", cum ii zic austriecii), apoi m-am dus la trenul de Salzburg, bucurindu-ma ca acesta mai are compartimente pentru fumatori… ("Fumatul poate sa ucida"), la fel cum inca mai au si trenurile germane de distanta lunga gen Eurocity – asta pina pe 1 septembrie, cind va intra in vigoare noua lege germana care interzice fumatul in toate trenurile, garile si-n general in toate spatiile publice inchise. De, care va sa zica-n chestia asta Romania a luat-o inaintea Germaniei!
In fine, am prins si EC-ul de Dortmund, mai ales ca avea 5 minute intirziere, care pina la Stuttgart s-au facut insa 15, asa c-am ratat Regionalexpress-ul, ajungind in oraselul suav unde stau ai mei cu o jumatate de ora mai tirziu decit planuisem. Mda, punctualitatea germana s-a mai franjurat si ea. Cit despre vreme, pare-se ca vara trecuta a fost o comanda speciala de-a lui Beckenbauer pentru mondialul german, caci de la cele 35 de grade si mai mult din Romania am ajuns la 15, iar singura zi frumoasa, cu soare, a fost – spre marea fericire a nepoatei mele –  taman ziua nuntii ei: 07.07.07!