Caută 
3 MIN
In primul weekend au fost programate doua proiectii-eveniment: "The Cave of Forgotten Dreams" ("Pestera viselor uitate"), Herzog si "Pina", ambele 3D. Poate cel mai asteptat film din festival, ultima productie Wenders e un omagiu, in sensul neconotativ al cuvintului, si asta pentru ca regizorul refilmeaza expresiv coregrafiile artistei dansatoare Pina Bausch. Pina lucra interogindu-si dansatorii in privinta temelor alese pentru spectacol, raspunsurile trebuind sa vina exclusiv prin gestualitate. Intrebarile duceau catre abisul temei, urmarind consecinte, adevaruri ultime. In general, prin marca ei proprie de dans-teatru, Pina Bausch a tratat aspecte de atractie/respingere/dependenta intre sexe, fiind o voce distincta mai ales in anii ’70. Filmul lui Wenders se intelege a fi pentru Pina, nemaiputind fi cu ea datorita disparitiei cunoscutei coregrafe chiar la inceputul filmarilor.
Contributia lui Wenders ca regizor e redusa, mai ales cu privire la propria sa reflectie asupra materialului cu care a lucrat. Coregrafiile filmate sint cele originale, Wenders alegind doar unghiurile de filmare si anumite locatii naturale care sa reflecte primordialitatea sentimentelor transmise prin coregrafie si tendinta spre organic, pe care Pina o vadea in scenografii: scena acoperita cu pamint din "Ritualul primaverii", ploaia torentiala din culisele unui alt spectacol. Filmarea cinematografica a acestor coregrafii faimoase si redarea ei in 3D sint acte de educatie. Scenografia din "Cafe Müller", in care scaunele ajung sa fie obstacole si obiecte de joc continuu intre personaje e o lectie excelenta pentru cine vrea sa simta si sa inteleaga spiritul scenografiei, cum poate el evolua. Din pacate, intr-un calcul vizavi de toleranta publicului, Wenders include in documentar si citeva solouri/duete mai calofile, tehnice, mai putin conceptuale, ce nu se ridica la vizionarismul celor mai bune piese ale ei (mentionatele "Ritual al Primaverii" si "Cafe Müller"). Dincolo de indrazneala relativ redusa a lui Wenders in a-si exprima propria viziune vizavi de acel fenomen coregrafic, 3D-ul sau chiar aduce miscarea mai aproape, iar elementele de decor – care pentru un ochi neantrenat nu insemnau mare lucru – primesc acum o calitate tactila si o vizualitate detaliata. Poate sufar doar de primul soc al 3D-ului aplicat pe arta, pe corp – un 3D cu o cu totul alta prezenta si volum, un corp constitutiv al filmului.
Cu durere in suflet, "Pestera viselor uitate" nu e mai mult decit un documentar tip Discovery, avind in plus doar vocea poetica, interesanta si plina de personalitate a mitologicului Herzog. Fata de "Encounters at the End of the World" (2007), unde regizorul gasise personaje aparte, bucuroase sa-si exprime dorul de granita geografica si spirituala a Antarcticii, aici cercetatorii paleontologi sint pasionati, dar parca prea tehnici si insuficient exploatati de realizator; asta cu exceptia unui tinar expert in scanare/mappare cu laser, ce contracareaza explicatiile poetice ale lui Herzog cu propriile cunostinte tehnologice, spiritualiste. Si aici 3D-ul aduce suprafetele mai aproape de ochi, face desenele din pesterile Chauvet clare si voluminoase, trezind atentia in felul in care reproducerile color-murdar din vechile manuale de istorie nu reuseau sa o faca: in 3D, desenele par magnifice, desi in sine nu ma impresioneaza mai mult decit au facut-o din manuale. In demersul lui, Herzog pare incintat de faptul ca, prin circumstante exceptionale, i s-a dat voie sa filmeze in pesterile cu cele mai vechi desene din lume. Concentrat pe propriile teorii poetice vizavi de legatura dintre noi si ei, cei de-acum 23 de mii de ani, autorul neglijeaza personajele in viata, reducindu-le la rolul de profesionisti obsedati de scanarea/interpretarea trecutului, si mai putin la oameni care ar fi putut sa se desfasoare liber in proximitatea/contextul pesterilor.
Prin contrast cu mult-laudatul 3D artistic al veteranilor teutoni, "Excentricitatile unei blonde" ("Singularidades de uma Rapariga Loura"), al centogenarului Manoel de Oliveira, a fost o proiectie intr-adevar atipica. Fabula teatrala asumat demodata prin manierismele romantei clasice, insa cu un final surprinzator: rezolvarea povestii are loc exclusiv prin limbajul corpului/gestualitate. Intorsatura estetica e neasteptata si reconfortanta, deschizind mintea catre posibilitatile iesirilor din conventie.
Anul acesta, Tiff-ul e mai degraba mare decit kicsi (alintul culturii alternative). Punkerii din Cluj spun ca Tiff-ul a devenit prea mare, prea cosmopolit si reglementat. Tinerii profesionisti audio-video, dimpotriva: uite, devine din ce in ce mai mare si mai frumos: proiectiile din Piata Unirii atrag in fiecare seara citeva sute bune de spectatori; cinema "Republica" a fost complet renovat si rebotezat "Florin Piersic". Tiff-ul e civilizat, curat, eficient.
