Caută 
3 MIN
NATO implineste saizeci de ani si isi arata virsta. Are toate motivele sa se uite cu mindrie la trecut si cu ingrijorare la viitor. A rezistat atita timp nu numai pentru ca a fost cea mai puternica alianta pe timp de pace din istorie, ci si pentru ca a fost eficienta din punct de vedere simbolic. Acum, da evidente semne de oboseala pe palierul politic, iar provocarile militare gen Afganistan nu o intaresc, ci dimpotriva.
In lumea de astazi, problemele serioase vin din alte parti, iar raspunsurile exclusiv "nord-atlantice" par insuficiente. Colaborarea si confruntarea cu alti jucatori globali decit cei cu care a fost obisnuita si pentru care s-a pregatit va face ca Alianta sa "invete" sa-si dezvolte un nou dinamism, dincolo de logica extinderii sau de aceea a promovarii securitatii prin vecini.
"Coalitiile de vointa" – cel putin in acceptiunea conferita de neoconservatorii fostei administratii Bush – pot fi enervante atunci cind sint trimbitate ca alternative la actiunea multilaterala si la institutiile internationale, insa ele vor juca un rol neoficial tot mai mare chiar in cadrul NATO. Iar ideea unei mari coalitii la nivel global a democratiilor poate fi respinsa ca "politic incorecta" si subversiva din perspectiva idealurilor multilateraliste, insa probabil ca aici se va ajunge: o structura puternic institutionalizata in nucleul nord-atlantic si din ce in ce mai flexibila – spre exemplu, prin parteneriate strategice – pe masura ce ne indreptam spre periferie.
Cele doua proiecte nu pot fi eliminate pur si simplu pentru ca ne-am dori altceva, ne-am dori ca lumea sa arate altfel. Ar fi ideal ca NATO sa gaseasca resursele pentru a redeveni un model de coerenta, insa nu putem fi siguri ca solidaritatea construita in timpul Razboiului Rece, al gestionarii crizei post-iugoslave si al expansiunii "democratice" spre est din ultimii ani se va pastra si in urmatoarele doua-trei decenii. Sentimentul misiunii istorice nu mai e atit de clar ca altadata, desi, in mod paradoxal, lucrurile s-ar putea imbunatati cu putin ajutor din partea neprietenilor. Spre exemplu, perpetuarea si intarirea liniei Putin la Moscova ii va face, probabil, pe aliati sa stringa rindurile (politic) mai convingator decit au facut-o in trecutul apropiat.
Insa, exceptind cazul nefericit al reizbucnirii unui conflict asemanator Razboiului Rece in emisfera nordica, "blatul" in interiorul NATO va fi tot mai tentant. O parte dintre membrii mai vechi au declansat deja controversele in privinta impartirii poverii. Dupa primii ani de efuziune, unii aliati est-europeni – cum ar fi Ungaria – au inceput sa-i imite. Mai grav este insa faptul ca, in ciuda discursurilor oficiale despre importanta provocarii afgane, implicarea este vazuta de cei mai multi dintre europeni ca facultativa. Lipsesc norme clare si obligatorii pentru asemenea situatii, iar crearea lor intr-o alianta de douazeci si opt de state este o veritabila aventura.
Hegemonul american nu mai pare extraordinar de capabil sa-si impuna propria interpretare asupra normelor curente – a se vedea esecurile in privinta aderarii Macedoniei si mai ales a apropierii Georgiei si Ucrainei, precum si nereusita actualei Administratii de a obtine o mai mare implicare europeana in Afganistan. Cu atit mai dificila se va dovedi elaborarea unor norme noi si – tocmai de aceea – coalitiile de vointa de facto in interiorul NATO vor deveni tot mai importante. Iar pe masura ce amintirea pericolului direct si imediat va ramine in urma (daca va ramine in urma), iar generatiile mai tinere isi vor face auzita vocea politica, gradul ridicat de integrare militara va inceta treptat sa mai fie vazut ca o oportunitate si va ajunge in categoria costurilor.
Omogenitatea – trebuie sa recunoastem, oricit de neplacut ne suna – s-a diluat odata cu extinderea inspre Est si spre Balcani. Nu avem motive sa ne facem complexe in privinta capacitatii de lupta, insa ritmul acoperirii decalajului va genera probleme. Daca actuala criza va fi urmata nu de o reluare a cresterii rapide, ci de "ani pierduti" dupa model est-asiatic, si in statele est-europene se va manifesta acut dilema clasica a membrilor mai vechi – tunuri versus unt. In plus, oricit de deranjati am fi atunci cind ne-o reamintesc occidentalii, NATO era in mult mai mare masura o comunitate de valori inainte de extindere decit acum, prin intrarea Poloniei si Croatiei, a Slovaciei si Albaniei si asa mai departe. Iar sondajele (din nou, "politic incorecte") din Occident ne arata ca la nivelul opiniei publice criza de identitate generata de extindere se simte mult mai acut decit la summit-uri.
