Oameni ai Universitatii (I)

Au trecut sase decenii de cind am pasit pragul Universitatii iesene (septembrie 1947), perioada in care mi-am impartit existenta intre Alma Mater (1947-1977) si Universitatea Texasului din orasul Arlington (dupa 1978).

Imi sint inca vii in memorie figurile unor distinsi profesori ai scolii superioare iesene care au ilustrat Universitatea, Politehnica si alte institutii ale Iasului academic din acea vreme. Numele lor pot fi intilnite in numeroase publicatii pe care le-au onorat, cum ar fi Analele Universitatii "Al.I. Cuza", Buletinul Institutului Politehnic "Gh. Asachi", revista stiintifica "V. Adamachi", in citeva reviste medicale, sau in opere lasate posteritatii de profesori de la Academia de Arte (era cunoscuta prin numele italienesc "Belle Arte") sau de la Conservator (ultimele doua fiind desfiintate in 1948, prin nefericita reforma a invatamintului).

Datorita unor intimplari si atmosferei academice din orasul nostru, am cunoscut direct multe personalitati iesene, din toate domeniile prezente in invatamintul superior. In limitele acestui articol, mi-ar fi imposibil sa evoc chiar una singura dintre aceste personalitati. Citesc pe internet "Ziarul de Iasi" si alte publicatii, in care am gasit de multe ori evocari ale unor astfel de personalitati.

In aceste rinduri, nu ma voi invrednici sa aduc in actualitate una dintre personalitatile trecutului pe care le-am intilnit, cunoscut si admirat. De la astfel de oameni am avut de invatat nu numai matematica, domeniu caruia i-am dedicat intreaga viata, ci si multe alte deprinderi care mi-au fost folositoare si care m-au ajutat sa-mi inchei cariera cu numeroase satisfactii si recunoasteri din partea forurilor academice. Fireste, acest lucru nu ar fi fost posibil daca nu as fi gasit in Iasi oameni care sa-mi fi folosit de model si care sa ma ajute in momente cruciale ale vietii. Cum as putea sa uit faptul ca, pentru a primi aprobarea (1965) de a onora o invitatie din partea colegilor de la Florenta, am fost sprijinit de catre fondatorul scolii de cercetare matematica de la Iasi, profesorul Alexandru Myller? De pe patul sau de suferinta, cu citeva luni inainte de a se stinge, a trimis o scrisoare de sustinere catre forurile de decizie din acea vreme, foarte putin inclinate sa sprijine cooperarea noastra cu cei din Vest. La intoarcerea din Italia, am mers deindata sa-i multumesc lui Myller, pe care l-am gasit muribund, in imposibilitatea de a comunica. Am vorbit doar cu acad. Jules Nitulescu, aflat la capatiiul celui suferind, care m-a informat asupra situatiei.

Vreau sa vorbesc despre trei oameni ai Universitatii pe care i-am cunoscut indeaproape si cu care am colaborat in numeroase situatii in cei 30 de ani petrecuti la Universitatea ieseana. Este aproape sigur faptul ca ei au intrat in anonimat, dupa trecerea lor la viata vesnica. Dar amintirea lor, devotamentul si priceperea cu care au servit Universitatea merita cu prisosinta aceasta modesta incercare de "aducere aminte". Fara sprijinul lor calificat si disponibilitatea de a ajuta eficient activitatea noastra, lucrurile ar fi fost mult mai complicate, daca nu chiar imposibile, in unele situatii.

Incep cu Octav Davideanu, un om de o vrednicie iesita din comun si un atasament total fata de Universitate si slujitorii ei. Dupa pensionarea d-lui Gherasimescu, fost secretar general al Universitatii, care in vechile rinduieli academice avea un rang echivalent cu cel de decan, Octav Davideanu a ocupat prin concurs postul ramas vacant. Dar succesul sau a fost de scurta durata, datorita reformei din 1948. Atunci Davideanu a fost trecut pe postul de director administrativ adjunct (nu sint sigur asupra denumirii exacte a postului). Dinsul se pricepea de minune la treburile administrative, fiind mereu prezent in Universitate si implicat in cele mai dificile situatii. Director a fost numit un muncitor de la Nicolina, un om cumsecade, dar strain de activitatile caracteristice mediului academic. Au trecut multi ani de la aceasta schimbare si treburile de ordin administrativ au fost efectuate, in ciuda unor lipsuri resimtite pe atunci din plin in Universitate. Dupa un bun numar de ani, a fost posibila revenirea lui Octav Davideanu la postul de secretar sef al Universitatii, pe care-l ocupase prin concurs, redobindind locul pentru care era calificat. A ramas apoi in postul acesta pina la pensionare. In anii 1990, l-am intilnit de mai multe ori ocupindu-se de muzeul Universitatii "Al.I. Cuza". Facea aceasta munca voluntar, cu pasiune si entuziasm, aratind prin aceasta dragostea sa fata de institutia care – considera dinsul – constituie mindria Iasului. In repetate rinduri, l-am ascultat povestind intimplarile prin care a trecut timp de citiva ani, ca prizonier de razboi in URSS. Am memorat citeva episoade incredibile din aceste povestiri, pe care le-am povestit colegilor mei de peste ocean. Pina acum citiva ani, de cite ori reveneam la Iasi, un punct obligatoriu al programului meu era o intilnire cu Octav Davideanu, om de adinca incredere, cu "trup si suflet" pentru Universitate.