Pentru tara si rege

Soldatul Harry Farr, un britanic oarecare, a fost impuscat la virsta de 25 de ani de catre ai sai, pentru lasitate. Asta insemna dezertare, revolta sau refuzul de a lupta, astazi nimeni nu mai stie prea bine. Se afla deja pe frontul francez de doi ani. Unii spun ca fusese impuscat cam la repezeala, „drept exemplu”, alaturi de alte citeva sute, si ca de fapt isi pierduse pur si simplu mintile.
Despre aceasta veritabila molima care atinsese armata britanica de pe frontul de vest al primului razboi mondial se vorbeste astazi cu o oarecare libertate. Probele sint insa cu adevarat putine: in arhive n-au ramas decit marturiile despre lasitatea acestora pe cimpul de onoare si la drept vorbind nimeni nu mai stie cum se masura atunci lasitatea, curajul si onoarea pe frontul de vest. Lasii nu fac parte propriu-zis din istorie.
Fapt este ca, atunci cind Guvernul britanic a decis reabilitarea celor 306 de soldati, „impuscati ca exemplu” din primul razboi mondial, aproape nimeni nu s-a opus. Dar „operatiunea” in sine n-a fost simpla. Executiile fusesera evident legale. A fost nevoie prin urmare de o initiativa legislativa pentru o iertare in bloc.
Intr-adevar cum sa decizi dupa atita timp ca un dezertor sau un rebel pe cimpul de lupta a fost de fapt un soldat ca oricare altul? Nu-i jignesti pe cei cazuti de mina inamicului? Organizatiile de veterani sint extrem de influente in Anglia, iar mitul eroismului sutelor de mii de tommies cazuti pe cimpul de onoare este inca indestructibil. Decizia arata insa cit de mult s-au modificat in ultimele decenii sensibilitatile curente fata de razboi si mai ales fata de cultul eroismului militar: mitologia eroico-martirizanta care a sustinut mult timp ideologia statelor-natiune.
Dupa cum remarca corespondentul Le Monde la Londra, pina si Daily Telegraph, in general conservator si apropiat de cercurile militare, a salutat aceasta recunoastere juridica. Este o schimbare binevenita in atitudinea noastra fata de viata si moartea pe un cimp de lupta, se observa intr-un editorial al ziarului amintit, caci nu era vorba de simpli dezertori, actionind cu premeditare si de o maniera rationala, ci de combatanti deveniti nebuni ca urmare a suferintei.
Este adevarat ca decizia n-a fost primita cu unanimitate. Unii istorici militari cred ca decizia decontextualizeaza faptele petrecute acum mai bine de optzeci de ani: iau in considerare argumente morale valabile astazi, dar care nu tin cont de circumstantele sociale si militare ale epocii. In Franta, o initiativa similara a lui Lionel Jospin care urmarea reabilitarea a 49 de soldati acuzati de rebeliune si impuscati in timpul singeroasei ofensive din martie 1917, a fost respinsa de presedintele Chirac. A fost considerata inoportuna.
Contextul este cunoscut. In afara hartuielilor zilnice, a ofensivelor si contra-ofensivelor care pareau sa nu duca la nimic altceva decit la decimarea generala, timp de aproape patru ani, frontul de vest n-a cunoscut schimbari semnificative. Un soldat de pe frontul de vest parea condamnat la o moarte sigura. Ca si cum ar fi fost prins intr-o imensa cursa de soareci. Statistica pierderilor este cu adevarat socanta si arata tragedia armatelor bazate pe conscriptie obligatorie: Franta a pierdut (morti, raniti, prizonieri) peste 73 la suta din efective, adica aproape opt milioane de oameni. Numai Austria (cu 90 la suta!) si Rusia (cu 76 la suta) o mai depaseste, iar Romania o urmeaza imediat cu 72 la suta. Intelegem astfel mai bine atit Padurea spinzuratilor sau Sveijk, cit si violenta post-belica, hedonismul anilor douazeci sau defetismul münchenez.
Probabil, numarul mare de victime se datoreaza faptului ca tactica militara ramasese mult in urma inovatiilor tehnice. Mitraliera, artileria de mare putere si gazul de lupta impuneau noi desfasurari tactice, indeosebi in caz de atac. Apoi, la mijloc s-ar putea sa fie si ponderea pe care o aveau inca militarii in societate, de unde si puterea lor de a impune tactici militare in care pierderile umane nu conteaza. Legata de aceasta sau nu, democratia cea mai avansata a timpului, SUA, a pierdut abia 8 la suta din efective, este drept in mai putin de un an de conflict.
Absenta perspectivei, care a dus la declinul motivatiei soldatilor, a fost poate principalul inamic al statelor majore implicate in conflict. Fireste ca nici francezii si nici germanii nu stiau ca lupta intr-un razboi care peste citeva decenii va deveni „fratricid” (un razboi civil european, vorba istoricului german Ernst Nolte!). Totusi, motivatia pentru care luptau era slaba in fata realitatii terifiante a razboiului. Altadata era onoarea, solda sau speranta unei prazi de razboi, oricare ar fi fost aceasta. Odata cu conscriptia obligatorie, individul trebuia sa moara pentru patrie.
Pentru francezi, lucrurile erau relativ simple: inamicul se afla la portile Parisului. Pentru germani, era vorba de increderea in superioritatea germana. Englezii luptau „pentru tara si rege”. Dar evident ambele erau complet abstracte in competitie cu sobolanii din transee si mai ales cu moartea concreta. In plus, razboiul parea sa nu aiba nici o directie. De altfel, problema nu era perspectiva mortii, ci faptul ca, desi moartea era prezenta la fiecare pas, nimeni nu putea spune cind se va produce fatalitatea. Timpul murise odata cu umanitatea din fiecare.