Prima interventie militara din epoca Hollande

Interventia militara franceza in conflictul din Republica Mali era previzibila, in conditiile in care putini isi puneau sperante in eforturile regionale de mediere. Pe masura ce erau incercate diverse formule diplomatice, rebelii islamisti asociati organizatiei Al Qaeda din Maghrebul Islamic (AQMI) isi consolidau autoritatea in nordul tarii, inlaturand sau subordonandu-si fostii aliati locali, si avansand in proiectul lor de edificare a unui stat islamic guvernat pe baza unei interpretari stricte a Sharia. Mai mult, acest proces era insotit de angajamentul liderilor fundamentalisti de a participa la jihad-ul global predicat de organizatia Al Qaida, condusa astazi de Ayman al-Zawahiri.

Intre timp, fortele guvernamentale nu au reusit sa se intareasca. Dupa cum se stie, lovitura de stat militara din martie anul trecut a fost justificata de autorii ei prin pasivitatea dovedita de vechiul guvern in fata actiunilor militare ale rebelilor din nord. Junta militara a fost ulterior convinsa de vecinii vest-africani si de marile puteri occidentale sa paraseasca puterea si sa permita revenirea la ordinea constitutionala, prin investirea unui sef de stat interimar, in persoana lui Dioncounda Traoré, presedintele forului legislativ. Fostii lideri ai puciului militar si-au pastrat gradele, functiile si influenta politica, cei mai multi aflandu-se astazi pe front, de unde au salutat implicarea franceza. Vointa de a combate rebeliunea islamista nu a fost, insa, dublata de o imbunatatire a eficientei armatei maliene.

Totusi, multi observatori avizati ai situatiei din Mali apreciaza ca, fara o implicare consistenta din exterior, rebelii din nord ar reusi cu relativa usurinta sa infranga fortele guvernului de la Bamako si sa preia sub control intregul teritoriu national. Cum ECOWAS a ajuns cu dificultate la decizia politica de angajare a trupelor – si, oricum, de la adoptarea hotararii la implementarea ei va trece un timp foarte pretios – varianta franceza era cea mai adecvata. In timp, probabil, militarii ECOWAS vor intreprinde operatiuni de lupta de mai mare anvergura, in alianta cu trupele guvernamentale, iar Franta isi va reduce treptat implicarea.

Presedintele Hollande ar trebui sa fie pregatit si pentru situatia unui conflict pe termen mai indelungat. Ipoteza trebuie luata in considerare, pentru ca mandatul politic pe care l-a solicitat parlamentului vizeaza nu doar protejarea regimului pro-occidental de la Bamako, ci evitarea crearii in inima Africii a unei baze operationale pentru terorismul islamic. Trecand dincolo de discursul politic al liderilor francezi, intrebarea esentiala este daca implicarea franceza va urmari redobandirea rapida de catre guvernul malian a controlului asupra intregului teritoriu national.

Altfel, nu ar fi greu de imaginat o situatie in care asaltul islamist spre sud este respins, dar trupele guvernamentale si aliatii din ECOWAS nu reusesc sa recapete controlul asupra teritoriilor din nord, unde AQMI, asistati eventual de gruparea Ansar Din, instituie o teocratie islamica si ofera baze de antrenament pentru teroristi. Franta nu va putea accepta un astfel de semiesec, astfel ca se poate presupune ca efortul politic si militar al Parisului va viza infrangerea, nu doar blocarea rebelilor islamisti. 

Presedintele Hollande a enuntat clar faptul ca operatiunile de lupta ale aviatiei franceze si desfasurarea de trupe in capitala maliana constituie un prolog al unei operatiuni africane, si a lasat sa se inteleaga – intr-un mod cat se poate de diplomatic – ca solutionarea acestui conflict este o chestiune africana. Din pacate, in ciuda experientei comandantilor viitoarei forte africane – acumulata inclusiv in cadrul unor operatiuni ONU – s-ar putea ca patru batalioane sa fie suficiente pentru o stabilizare a defensivei guvernamentale, dar total insuficiente pentru o operatiune de recuperare a teritoriilor din nord. Cel mai probabil, o astfel de operatiune nu se va produce decat in momentul in care armata guvernamentala se va reface si va deveni capabila sa poarte o parte semnificativa a poverii.

Franta ar putea grabi acest deznodamant oferind sprijin aerian, mai ales ca experienta libiana a demonstrat ca astfel de operatiuni pot influenta mult rezultatul confruntarilor terestre. Iar in cazul in care AQMI si celelalte forte antiguvernamentale vor fi pana la urma respinse si invinse, va fi nevoie de o implicare politica a Parisului – alaturi de partenerii sai occidentali – pentru ca toti actorii relevanti malieni sa fie inclusi in procesul politic national.  Republica Mali a avut parte de guvernari decente timp de aproape cincisprezece ani, dupa 1990. Valul de violenta ce a cuprins-o in ultima vreme are mult de a face cu evenimentele din Libia, cu islamismul global si cu alte fenomene internationale, dar nu ar fi avut un asemenea impact daca nu ar fi existat slabiciunea inerenta a statului malian.