„Ingineri ai sufletului omenesc…”

Formula prin care scriitorii erau denumiţi „ingineri ai sufletului omenesc” a fost lansată de Stalin la începutul anilor ’30. Scriitorului i se trasa în acelaşi timp sarcina de a se înscrie în „dinamica revoluţionară” a epocii şi de a contribui cu opera sa la făurirea „omului nou”. Era, în fapt, actul de naştere al „realismului socialist”, pseudo-metodă de creaţie care a reprezentat şi la noi dogma intangibilă vreme de aproape douăzeci de ani. Ne putem întreba şi astăzi de ce Stalin a optat pentru metafora cu „inginerii”. Poate fiindcă profesiunea de inginer era considerată atunci, într-o perioadă de industrializare accelerată, o profesiune de prestigiu. Ar mai fi şi ideea că, de fapt, sufletul nu are mistere şi că el poate fi „modelat”, dacă ai pregătirea şi uneltele potrivite. In fine, mai e şi sugestia, implicită, că literatura este o vastă uzină în care scriitorii robotesc precum ceilalţi oameni ai muncii, chiar dacă obiectul muncii lor (sufletul) e mai delicat şi necesită o inzestrare specială.

Am făcut acest mic ocol pentru a ajunge la o carte pe care vroiam să o prezint mai demult şi asupra căreia voi reveni cu siguranţă: ea se intitulează Inginerii-şefi ai sufletelor. Literatură şi politică în URSS (1944-1986), a apărut în 2008 la editura Belin şi are drept autor o universitară franceză, Cécile Vaissié. E un studiu – pasionant – de peste 500 de pagini care urmăreşte viaţa literară sovietică până la momentul în care Gorbaciov lansează „perestroika”. Aflăm o mulţime de lucruri despre modul în care partidul comunist înţelegea să-i controleze şi să-i supună pe scriitori, despre luptele intestine din Uniunea Scriiitorilor, despre acei scriitori care refuză înregimentarea şi ajung celebri în occident – Pasternak, Soljeniţîn, Brodski, despre rolul jucat de revistele literare etc., etc. Din carte reiese limpede, aşa cum subliniază în prefaţă celebrul filosof Claude Lefort, că totalitarismul a supravieţuit regimului stalinist şi că represiunea a fost consubstanţială societăţii comuniste. De ce „inginerii-şefi”? Deoarece Cécile Vaissié acordă un spaţiu larg celor care s-au aflat în fruntea Uniunii Scriitorilor şi erau investiţi cu autoritate de către Partid. Dintre aceştia, mă voi opri astăzi asupra lui Aleksandr Fadeev (1901 – 1956), autor al unui roman, Tânăra gardă, ce a fost (dacă mi se îngăduie exprimarea) un adevărat best-seller al „realismului socialist”. Romancierul a condus în două rânduri Uniunea Scriitorilor, între 1939-1943 şi între 1946-1953.

Fadeev a dovedit de timpuriu o vocaţie de revoluţionar. La 17 ani se încrie în partid şi primeşte curând diverse însărcinări de răspundere. Participă la înăbuşirea în sânge a revoltei marinarilor de la baza navală Kronstadt (februarie 1921). Publică în reviste, fără mare convingere, câteva încercări literare. În 1926 îi apare primul roman, Înfrângerea, iar de acum încolo partidul îi trasează drept sarcină să se consacre literaturii. Va publica însă destul de puţin, ocupându-se mai mult de cariera de activist de frunte al Uniunii Scriitorilor. Trece cu bine de Marea Teroare din a doua jumătate a anilor ’30, care face ravagii şi printre oamenii de litere. In timpul războiului traversează o perioadă dificilă, e acuzat de laşitate, dar se reabilitează petrecând două luni în Leningradul asediat. Începe lucrul la Tânăra gardă, inspirându-se dintr-un fapt real: câţiva tineri dintr-un oraş ucrainean se constituie într-un grup care luptă împotriva ocupantului german, sunt descoperiţi, arestaţi, torturaţi şi ucişi. Romanul apare în 1945 şi cunoaşte un succes uriaş, Fadeev primeşte premiul Stalin, care se adaugă multelor şi consistentelor privilegii materiale de care se bucura. Dar în comunism puteai ajunge peste noapte de pe culmile gloriei în cea mai neagră dizgraţie. Romanul este acuzat, doi ani mai târziu, că prezintă denaturat realitatea, că rolul partidului în mobilizarea tinerilor este complet neglijat etc., etc. Fadeev rescrie cartea, iar noua versiune, ce apare in decembrie 1951, are vreo zece capitole în plus precum şi peste o mie (o mie!) de modificări. Iarăşi succes enorm, iarăşi premii, iarăşi tiraje de milioane de exemplare. Între timp, Fadeev participase la Congresul pentru pace de la Wroclaw, unde se lansase în celebra diatribă la adresa lui Jean-Paul Sartre, pe care l-a numit „şacal” şi „hienă” (delegaţia franceză, în frunte cu Eluard şi Picasso, s-a ilustrat printr-o curajoasă tăcere). Moartea lui Stalin îl derutează pe Fadeev, care oricum avea de o bună bucată de vreme o solidă – şi meritată – reputaţie de alcoolic. Încearcă să promoveze nişte timide reforme la Uniunea Scriitorilor şi să reabiliteze câţiva scriitori, printre care Vasili Grossman. Dar şocul cel mare vine după faimosul „Raport secret” în care Hrusciov denunţa crimele lui Stalin. Fadeev face o declaraţie uluitoare, prin care reneagă doctrina relismului socialist: „Am înţeles că nu trebuie să dăm un anume scop literaturii. Ea este o putere cu propriile ei legi”. Pe 13 mai 1956 scriitorul se împuşcă în vila lui din „satul scriitorilor” de lângă Moscova şi lasă o scrisoare patetică în care se dezice de stalinism, dar îşi reafirmă fidelitatea faţă de principiile leniniste. Ar fi fost prea mult să-i cerem o rupere totală de dogmă.

Lucrurile astea pot părea îndepărtate în timp, dar totul este relativ. Editura pentru literatură universală publica în 1962 (!) o culegere de articole ale lui Fadeev sub titlul De pe poziţiile realismului socialist… Puţin după aceea doctrina este abandonată la noi ceea ce nu înseamnă că partidul comunist îşi ia mâna „ocrotitoare” de pe scriitori. Într-un fel sau altul, cuvântările lui Ceauşescu ce abordau „probleme de literatură şi artă” sunt variaţiuni – insistent-repetitive – pe tema „inginerii sufletelor omeneşti…”. Ceea ce nu e deloc de mirare, întrucât dezideratul formulat odinioară de Stalin rămăsese actual: făurirea „omului nou”…

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor