Baku – note de călătorie

Credincioşii însă nu au luat numele lui Alah în deşert, ci i-au lăudat puterea şi înţelepciunea. Nisipul pustiului le-a călit trupul şi sufletul, le-a ascuţit simţurile şi le-a întărit credinţa. Alah le-a spus: „Căutaţi putere şi bogăţie în voi şi sub voi şi nu în afara voastră. Căci am avut grijă să vă aşez pe un pământ mănos ce va rodi peste veacuri…” Pământul nu părea a fi mănos, pe el nu creşteau decât cactuşi ţepoşi, tufişuri rostogolitoare mânate de vânt, dar în oazele pline de verdeaţă, presărate prin deşert puteai vedea palmieri, smochini, arbori de banane şi curmale, care îţi răcorirea trupul şi-ţi înseninau sufletul.

Arunc o privire prin hublou, şi dincolo de aripa vibrândă a avionului, printr-o crăpătură a norilor, îmi apare un petec de pământ roşietic, pe care se văd presăraţi arbuşti chirciţi şi câteva sonde. Unde e bogăţia promisă de cel Atotputernic credincioşilor săi, m-am întrebat, unde sunt oazele de verdeaţă şi Paradisul? Deocamdată viitoarele oaze se ascund sub sondele amplasate pe sol: însă odată cu petrolul ce va fi scos la suprafaţă, pustiul va înflori şi încetul cu încetul, în locul stâncilor golaşe şi a arborilor chirciţi se vor ridica moschei şi palate şi grădini pline de verdeaţă. Căci banii obţinuţi din gaz şi din petrol vor face să înflorească deşertul.

…Pe măsură ce avionul se apropia de sol, creştea în faţa noastră şi pustietatea locului. În stânga se întrezăreau câteva case clădite din chirpici, acoperite cu azbest. Undeva mai departe, sclipeşte palid la orizont luciul unei ape, şi se văd nişte mogâldeţe în mişcare: probabil o turmă de oi sau de capre… Prima impresie pe care o ai atunci când ajungi pe aeroportul din Baku e dezolantă. Imensa clădire a aeroportului aduce în acelaşi timp cu o moschee, dar şi cu o pagodă chinezească turnată din beton, o pagodă care pare să aibă şi ceva sovietic în arhitectura sa. Te aştepţi ca în spatele impunătoarei clădiri să descoperi şi zidul chinezesc, privirea însă se pierde în gol, fără să întâlnească alt obstacol în cale decât o lizieră de pini, pârjoliţi de soare şi înclinaţi dinspre răsărit spre apus. La Baku, ni s-a spus, vânturile bat cu putere şi vara, şi iarna, de aceea nici un copac nu creşte drept, ci-şi răsuceşte trunchiul şi ramurile în direcţia vânturilor. De fapt, cuvântul „baku”, în azeră înseamnă vânt.

Coborâm din avion, trag adânc aerul în piept. Caut să descopăr specificul locului. Orientul are un alt iz decât Occidentul. E o mireasmă caldă, dulceagă, iute, ispititoare, dar şi respingătoare totodată. Mirosul îţi spune că păşeşti pe un pământ necunoscut şi te îndeamnă la prudenţă. La fiecare pas te întâmpină ceva neaşteptat. Aici trebuie să te ghidezi mai mult punându-ţi în alertă instinctele şi simţurile decât raţiunea. În Orient, inima e cel mai bun ghid. Ea nu te înşală niciodată. Drumul de la aeroport spre capitala Azerbaidjanului îmi aminteşte de filmul lui Andrei Tarkovski, Călăuza. Parcă n-am merge într-un autocar modern, cu geamuri fumurii şi aer condiţionat, ci într-o drezină. În stânga şi în dreapta lunecă prin faţa noastră un peisaj cenuşiu, mohorât, plin de relicvele unei epoci apuse. Vântul aduce dinspre oraş nori de praf, învăluind într-un halou purpuriu halele industriale, utilajele abandonate în plin câmp şi sondele părăginite, rămase la marginea unor bălţi în care musteşte apa amestecată cu păcura. Din loc în loc, vezi răsărind case scunde, netencuite, lângă care stau oameni tuciurii, bărbaţi şi femei, făcând spre autocar semne prieteneşti cu mâna. Pe măsură ce ne apropiem de oraş, de o parte şi de alta a şoselei apar tot mai mulţi arbori: pini şi eucalipţi. Oraşul a început să se dezvolte spectaculos, la mijlocul secolului al XIX-lea, după ce a fost descoperit primul puţ petrolier. Petrolul era atât de aproape de suprafaţă, încât era suficient să sapi câţiva metri în pământ, pentru ca el să ţâşnească în aer cu presiune, asemenea unui gheizer. În scurt timp, magia aurului negru a atras aici marile companii, care au transformat oraşul radical, Baku devenind, în scurt timp, o metropolă modernă, cosmopolită. Se ştie că o parte a averilor acumulate de Rotschild, Rockefeller şi a fraţilor Nobel s-a bazat pe petrolul extras de pe malul Mării Caspice. Oare câţi dintre laureaţii Nobelului ştiu că 30% din fondurile alocate pentru mult râvnitul premiu au fost acumulate la Baku, oraşul vânturilor?

Contemplând din mersul autocarului peisajul „postindustrial” (post sovietic?), încerc să descopăr, dincolo de mizeria specific orientală, frumuseţea mult visată înainte de călătorie şi lirismul. În memorie îmi răsună versurile  din ciclul Motive persane, pe care Esenin le-a scris în vara anului 1925, cu câteva luni înainte de tragicul său sfârşit, în timpul şederii sale la Baku. „Lumina şofrănie se cerne liniştită,/ Pe câmpuri fug trandafirii picurând tăcere…” Ce l-a determinat oare pe Esenin să smulgă lirei sale atât de splendide imagini? Privesc în stânga mea câmpul roşietic, presărat cu smocuri găbui de iarbă. Ici-colo, se iţeşte câte un mărăcine, în jurul căruia vântul a îngrămădit nisip, amestecat cu hârtii, cârpe, cutii goale de conserve sau capace de bere, pachete de ţigări şi alte simboluri ale civilizaţiei moderne. Nu vezi nicăieri nici lumină şofrănie, mătăsoasă, nici „trandafiri picurând tăcere”. Mai degrabă, contemplând peisajul, te aştepţi ca peste câmp, din cisterne nevăzute, să picure petrol. Petrol care să se transforme în fişicuri sunătoare de aur şi argint.

Baku e un oraş al contrastelor. Frumuseţea sa nu ţi se arată dintr-o dată. Ea e amestecată, ca mai oriunde în Orient, cu urâţenia. Trebui să ştii s-o descoperi mai întâi în tine şi apoi în inima oamenilor. Oraşul te cucereşte încetul cu încetul. Te învăluie în parfumul său unduitor. E suficient să treci pragul unei simple case ca să întâlneşti un alt Baku. Un Baku lăuntric, viu, carnal, sentimental, profund, plin de farmec şi de poezie. Baku modern este compus din trei părţi: Vechiul Oraş, Noul Oraş şi oraşul construit de Uniunea Sovietică. Structura oraşului e una aparent neregulată. În interiorul vechii cetăţi, străzile sunt întortocheate şi înguste. Trecând pe acolo, nu ai cum să simţi umbrele vechilor pelerini şi zgomotul bazarului, plin de animale, mirodenii şi mătăsuri. Hălăduind pe acolo, îţi vin în minte versurile din Motive persane pe care începi să le murmuri în surdină:„ Lângă-un fişic de ruble, la masa din dugheană,/ Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:/Cum oare,/ murmurându-l în limba ei persană, Să-i spun frumoasei Lala gingaşul te iubesc?/ Stând astăzi cu zaraful, l-am întrebat în şoaptă, / Mai blând ca unda apei, ca vântul de tăcut: /În limba ei, cum oare să-i spun încet, la noapte,/ Frumoasei mele Lala duiosul te sărut?„ Şi îţi vine în minte şi răspunsul zarafului: „Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:/ În dragoste cuvântul e de prisos oricând, /În dragoste se tace sau se suspină-n taină, /Vorbesc doar ochii umezi mistuitor arzând.// Sărutul n-are nume, fiind menit să fie,/ Sărutul nu-i o slovă pe un mormânt de veac, /Aşa ca trandafirul sărutul lin adie, / Petalele lui roşii pe buze se desfac./În dragoste sunt toate mireasmă şi furtună, / Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt./ „Tu eşti a mea” pot trainic doar braţele să spună,/ Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.”

Noul oraşe unul modern, populat de clădiri moderne, construite din sticlă şi oţel, cu o arhitectură ce te duce cu gândul la Dubai şi Emiratele Arabe. Cât despre oraşul sovietic el arată ac orice oraş sovietic din fostul imperiu. Imaginea lui e deprimantă. În timp ce ne apropiem de Baku, începe să amurgească. Câteva raze ale unui soare muribund străpung perdeaua de nori, însângerând peisajul. Apoi totul se cufundă în semiîntuneric cenuşiu. Autocarul se deplasează în linişte. Muzica a tăcut. Din loc în loc pe marginea autostrăzii apar reclame luminoase.

Când l-am vizitat, Azerbaidjanul se se afla în pragul alegerilor. În locul înţeleptului Gaidar Aliev urma să fie ales un alt înţelept, fiul său, Ilmar Aliev, care atunci ocupa funcţia de prim ministru. Fiul, scriau ziarele, va fi un continuator al tatălui. Desigur, el încă n-a dobândit experienţa şi înţelepciunea acestuia, dar, cu siguranţă, le va dobândi. Ziarele nu spuneau că îl va şi întrece. Căci, înţelepciunea şi strălucirea lui Gaidar nu putea fi întrecută. Ziarele anunţau, de asemeni, că , în înţelepciunea lui, a renunţat să mai candideze în favoarea fiului… Însă ţara poate fi liniştită: fiul îi va urma calea, puterea va fi încredinţată unui urmaş vrednic de numele pe care-l poartă. Reclamele îi prezintau pe tată şi pe fiul în diverse ipostaze. Pe unele panouri tatăl îi arată fiului calea pe care urma să meargă în viitor Azerbaidjanul, iar fiul, privind cu atenţie în direcţia indicată de mâna legendarului său tată părea să spună „Să nu ai nici o grijă, tată, voi urma neabătut calea ta, presărând-o cu fapte bune…” Ziarele iarăşi mai relatau că destoinicul Ilmar a câştigat nu numai încrederea azerbaidjenilor – şi prin urmare şi-a anihilat din start potenţialii adversari – dar a obţinut şi acceptul Washingtonului şi al Moscovei, pe care opoziţia le critica asiduu. Contemplând panourile, nu aveai cum să nu zâmbeşti gândindu-te la toată mascarada din perioada Epocii de aur, când la cârma României s-a aflat cel mai iubit fiu al său. În Orient însă dictatura are o altă conotaţie. Dacă raţiunea occidentalului îl împinge spre căutarea unor iluzorii idealuri democratice, înţelepciunea orientală spune că omul este sclavul propriilor patimi, de aceea are nevoie să fie condus de sus. Dacă există un singur Alah, trebuie să existe şi un singur conducător, altfel că inimile credincioşilor se vor umple de invidie şi de furie, iar ordinea divină va fi potopită de haos.

Pe câmpuri trandafirii fug picurând tăcere… Privesc prin pâcla de afară. La o distanţă de câţiva zeci de metri de şosea se văd pâlpâind pe câmp petale albăstrii de foc. În unele locuri zăcămintele de gaz sunt atât de aproape de suprafaţă, încât flăcările răbufnesc prin crăpături. E suficient să apropii cremenea de un astfel de loc ca din pământ să se aprindă o flacără gălbuie…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist