Beckett

Nuvelele şi povestirile irlandezului bilingv Samuel Beckett (trăitor, în mare parte, la Paris, laureat al Premiului Nobel, în 1969, şi dispărut, la vârsta de 83 de ani, într-o zi importantă pentru noi – 22 decembrie 1989) au fost concepute în diverse momente ale carierei, printre romane şi piese de teatru, reprezentând un fragment fundamental al operei sale artistice. În principiu, orice critic avizat ar admite că nu sunt la nivelul construcţiei simbolice dintr-un roman precum, de exemplu, Molloy/Molloy (1951), unde monologurile „existenţialiste” ale celor doi protagonişti ating, frecvent, subtilitatea filozofică din epicul sartrian, sau dintr-o piesă ca Waiting for Godot/Aşteptându-l pe Godot (1953), în care absurdul realităţii e înlocuit, într-o elegantă derulare estetică, de o realitate a absurdului. Totuşi, fără ele, Beckett nu ar putea fi înţeles, cu adevărat, în dimensiunea sa de inovator al literarităţii – fapt ce l-a şi inclus, în evaluările exegetice ale ultimei jumătăţi de secol, printre artizanii trecerii de la modernitate la postmodernitate.

Culegerea de „proze” anglofone, din 1934, More Pricks Than Kicks/Mai mult ciupituri decât lovituri constituie, în esenţă, „re-structurarea” romanului din 1932 (publicat abia în 1992, post mortem, întrucât Beckett nu a găsit, la timpul respectiv, un editor, abandonând ulterior proiectul) Dream of Fair to Middling Women/Vis cu femei frumoase şi nu prea. Textele, deşi autonome, se axează pe protagonistul comun, Belacqua Shuah, observat pe parcursul unor experienţe mediocre, dar revelatorii, din studenţie până la moartea timpurie, cauzată de un accident. Numele de „Belaccqua” a fost luat de autor din Purgatoriul lui Dante, iar povestirea introductivă, Dante and the Lobster/Dante şi homarul (unde personajul trăieşte drama gătirii unui homar prin aruncarea de viu în apa clocotită), restabileşte, aluziv, termenii intertextului. Miza acestei „convertiri” romaneşti rămâne nonsensul existenţial. Mariajele succesive ale lui Belacqua şi funeraliile lui din final se contrabalansează simbolic, părând a creiona, ultimativ, „nimicul” vieţii.

Romanele ies din magma acestui epic scurt, al „nimicului”, plin, paradoxal, de intensitate. Ele au fost concepute de Beckett, în limba franceză, pe parcursul lungii sale etape pariziene: Molloy/Molloy (1951), Malone meurt/Malone murind (1951), L’Innommable/Nenumitul (1953), Comment c’est/Cum e (1961), Mercier et Camier/Mercier şi Camier (1970). Versiunile englezeşti (tălmăcite) ale textelor au apărut, paradoxal, la ani buni după consacrarea lor în spaţiul francofon. Primele trei titluri (Molloy, Malone murind şi Nenumitul) compun o trilogie – construită de autor între 1946 şi 1950 şi axată pe ideea nonsensului existenţial. Mercier şi Camier este scris, la rândul lui, spre sfârşitul anilor patruzeci, concomitent cu trilogia, dar are un caracter autonom din punct de vedere tematic (va fi publicat, de altfel, foarte târziu, abia în 1970). Cum e, deşi similar ca atmosferă şi simbolistică acestor naraţiuni, rămâne, de asemenea, o creaţie independentă, ieşind pe piaţa editorială în anii şaizeci.

Se înţelege, compulsia beckettiană pentru absurdul inexpugnabil constituie partitura de rezistenţă a tuturor romanelor, mai ales a celor din trilogie. În Molloy (proză derulată pe două paragrafe: unul de o pagină, celălalt de optzeci), lectorul se confruntă cu o ambiguitate ontologică, răsfrântă gradual asupra epicului de ansamblu precum ceaţa peste un oraş. Tehnic vorbind, avem doi naratori (Molloy însuşi şi detectivul particular Jacques Moran – aflat în căutarea lui Molloy), însă profilurile lor psihologice, ca şi întâmplările prin care trec, se amestecă la un moment dat, dând impresia transferului de identitate. Molloy locuieşte, inexplicabil, în camera mamei sale (despre care nu ştim dacă mai trăieşte sau nu), părând ataşat de ea într-un mod morbid. Moran călătoreşte, împreună cu fiul său (trimis fiind de şeful lui, Youdi), pe urmele lui Molloy şi sfârşeşte prin a acţiona aidoma celui urmărit: întâlnirile, crimele şi revelaţiile eroilor ajung să fie, pas cu pas, aproximativ aceleaşi. O poveste stranie, a delirului existenţial, este şi Malone murind. Protagonistul, bătrân şi muribund, zace pe un pat de spital şi scrie despre viaţa lui (în care a ucis şase oameni). Figurile epice se întrepătrund din nou, iar tonul confesiv devine delir verbal şi imagistic. Ultimul roman din trilogie, Nenumitul, reprezintă monologul unui narator fără nume, monolog traversat, periodic, de amintiri disjuncte şi speculaţii criptice.

Lumea epică a lui Beckett se vrea un Purgatoriu menit să esenţializeze natura umană, să o „dezbrace” de balastul inutilităţii. Prin proza sa parabolică, scriitorul îşi exersează, de fapt, filozofia sceptică din dramaturgie. Eroii epici sunt umbrele tipologice ale figurilor sale scenice. Inutil de precizat: „Integrala Beckett” a apărut, în variantă românească, de-a lungul anilor, la Polirom.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi