Cât să mai aşteptăm răspuns la rugăciunile noastre?

Răspunsul la aceste nedumeriri a fost dat de către Mântuitorul încă de acum două mii de ani: "Şi le spunea o pildă (despre) cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea, zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere. Şi a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?" (Luca 18, 1-8).

Suntem noi năpăstuiţi? Iată, pe vremea aceea, orfanul şi văduva erau categoriile cele mai… defavorizate – ca să vorbim pe limba omului de azi. Văduva din parabolă se pare că nu mai avea pe nimeni în familie ca să o apere, era cu totul la discreţia celor ce o nedreptăţeau. Nici măcar cei ce se considerau drepţi nu interveneau. De aceea, al doilea "vai" al lui Hristos spune aşa: "Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua" (Matei 23, 14).

Ne confruntăm noi cu cele mai groaznice situaţii? În nici un caz nu suntem mai chinuiţi decât văduva stăruitoare. Femeia aceasta avea de-a face cu însăşi "culmea răutăţii" – atinsă de cel ce "nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina". De altfel, prin văduvă se mai înţelege şi sufletul care s-a lepădat de "bărbatul" său, diavolul (cu care s-a însoţit cât a făcut păcate), şi care îl are acum pe acesta "potrivnic" (Sfântul Teofilact al Bulgariei). Acelaşi potrivnic care dintotdeauna "umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (I Petru 5, 8).

Suntem noi dezarmaţi în faţa asaltului celor ce lucrează fărădelegea? De două mii de ani, noi suntem îndemnaţi să ne rugăm neîncetat, cu încredinţarea că Dumnezeu e tot timpul prezent în viaţa noastră. Pe vremea "văduvei stăruitoare" erau "învăţători de Lege" care considerau că cererile oamenilor trebuiau înălţate către Dumnezeu doar la anumite soroace, nu tot timpul, pentru a nu "sâcâi" pe cel Preaînalt. "De şapte ori pe zi Te-am lăudat" (Psalmi 118, 164) ar fi indicat un maxim, nu un număr minim al momentelor de rugăciune. Primeai, ca să zic aşa, mângâiere de la Dumnezeu cu "raţia"!

E uimitor, aşadar, cum această femeie neajutorată îşi biruieşte condiţia şi, neţinând cont de puterea şi influenţa celor pe care-i înfruntă, dă dovadă de o insistenţă pilduitoare. "Văduva s-a dovedit a fi mai încăpăţânată în stăruinţa ei decât judecătorul" (Sfântul Efrem Sirul). Acesta din urmă a ajuns la concluzia că-i va fi mai uşor să-i facă dreptate decât să persiste în decizia sa şi să-i răsune mereu în urechi strigătele ei, de care se săturase.

În epoca atâtor mesaje "motivaţionale", de ce să nu optăm pentru această pildă mereu actuală? Cum nu ne va asculta pe noi Dumnezeu, dacă până şi oamenii (chiar şi cei stăpâniţi de duhurile răutăţii) pot fi înduplecaţi? În alt loc din aceeaşi Evanghelie, Domnul întăreşte acest gând: "Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie? Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!" (Luca 11, 11-13). Numai dacă am căuta astfel de analogii în viaţă şi tot am identifica motive şi resurse ca să nu ne mai lăsăm copleşiţi de vreun necaz.

"Dar cât să aşteptăm?" – îmi veţi spune. "Noi nu mai avem răbdare precum cei de odinioară. Dacă nu ni se împlineşte cât mai repede rugăciunea, renunţăm, ne lenevim sau cădem în deznădejde". Dar Dumnezeu nu ne cere deloc să aşteptăm, dimpotrivă. El răspunde "instant": "Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea" (Marcu 11, 24). Pe de-o parte "le-am primit deja", pe de alta "le vom avea" sau, altfel tradus, "vor fi ale noastre". Deci răspunsul lui Dumnezeu este îndoit: şi acum, şi în veşnicie. Ca să ne dumirim despre aceasta, să apelăm la Sfântul Ioan Casian care consemnează aşa în "Convorbirile" sale: "În timp ce ne rugăm, să nu lăsăm nici o ezitare să intervină sau să zdruncine încrederea în diligenţa (intervenţia) noastră, nici o urmă de deznădejde. Noi cunoaştem că prin revărsarea rugăciunii noastre obţinem deja ceea ce cerem. Nu ne îndoim că rugăciunile noastre cu adevărat au ajuns la Dumnezeu. Căci în măsura în care cineva crede că se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îi ascultă cererea, în acea măsură acela se va şi face auzit şi va primi răspuns".

Să nu ne clătinăm în rugăciunile noastre, ci să avem puţină înţelepciune. "Vom primi răspuns", întrucât şi "plata noastră multă este în Ceruri" (Matei 5, 12). Să nu zicem că e un lucru prea depărtat, pentru care nu avem (încă) încredinţare. Căci există şi ceva ce se întâmplă chiar în timp ce ne rugăm: "prin (însăşi) revărsarea rugăciunii noastre obţinem deja ceea ce cerem". Avem două elemente: ţinta rugăciunii noastre sau subiectul cererii (ceva ce se va împlini în viitor sau poate în veşnicie), respectiv acţiunea de a ne ruga. Câţi dintre noi realizăm că, prin însuşi faptul că ne rugăm, deja am obţinut ceva de la Dumnezeu? Adică pe Însuşi Dumnezeu, înaintea Căruia ne aflăm şi suntem. Căci "noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26). Oare e puţin lucru să se roage pentru noi Însuşi Duhul Sfânt? Nu e acesta un câştig? Nu ne mai rămâne decât să ne mutăm mereu atenţia de la cele pe care le (tot) cerem de la El, la conştientizarea prezenţei Lui în viaţa noastră. "Toate celelalte se vor adăuga" (cf. Luca 12, 31), căci cine are pe Dumnezeu nu se mai poate numi sărac sau lipsit sau chinuit în vreo privinţă.

Pilda se încheie cu o imagine eshatologică: A Doua Venire a Domnului şi starea în care-i va găsi pe oameni. Nu se va cere atunci de la noi decât "să nu ne pierdem nădejdea". Să nu cedăm în faţa "potrivnicului", chiar dacă am pierdut totul în viaţă. Să strigăm la El "ziua şi noaptea", căci de acest strigăt şi demonii fug, sătui de insistenţa noastră. Să credem că în fiecare rugăciune a noastră El a şi venit şi vine; într-un suspin, într-o zdrobire, într-o clipă pe care o răbdăm.