Cele două cărţi

Deşi nu există temei pentru a crede că asemănarea lumii naturale cu o carte ar avea rădăcini exclusiv creştine, ştim că ideea străbate literatura creştină timpurie. În viziune creştină, Natura şi Scriptura sunt cele două cărţi fundamentale ale lumii. Citite nedespărţit, ele reflectă perfecţiunea creaţiei divine şi coexistă fără contradicţii, astfel că tot ceea ce se află în prima carte, se regăseşte şi în cea de-a doua. Natura dezvăluie alfabetul sacru al creaţiei, Scriptura subliniază voinţa şi puterea universal creatoare a autorului divin.

În Renaştere, consemnarea observaţiilor empirice şi experimentelor care au permis formularea unor legi ale naturii a deschis o nouă perspectivă asupra legăturii dintre cartea naturii şi cartea scripturii. Fără a sfida ideea că Dumnezeu atotputernicul este arhitectul şi ziditorul lumii, învăţaţi precum Galileo Galilei sau Johannes Kepler au arătat că, pentru a desluşi tainele universului, omul trebuie mai întâi să deprindă limba tehnică în care a fost scrisă marea carte a lumii. În contrast cu tradiţia timpurie, conform căreia oricine poate citi semnele din cartea naturii, scrierile unor cărturari din epoca Renaşterii prevestesc opoziţia instituită ulterior între cartea naturii şi Sf. Scriptură. Mai exact, opera divină devoalează existenţa unui conflict între limbajele şi cititorii cărţilor creaţiei. În rezonanţă cu această perspectivă, în secolul al XVII-lea se instaurează şi o schimbare în regimul de lectură al celor două cărţi. Din unghiul limbajului tehnic în care este scrisă, cartea naturii presupune o descifrare mai cu seamă raţională, întemeiată pe observaţie. În lumina mesajului transmis, scriptura are un înţeles inspirat de divinitate. Între cunoaşterea bazată pe demonstraţie şi credinţa întemeiată pe revelaţie se instaurează o opoziţie dialectică. Pe teren cultural, acest proces de raţionalizare a cunoaşterii semnalează o schimbare de paradigmă şi de accent în economia valenţelor atribuite observaţiei, pe de o parte, şi interpretării, pe de altă parte. Pe măsură ce cununa de lauri trece de pe fruntea teologului ori a literatului pe cea a geometrului ori a naturalistului, străvechiul echilibru dintre natură şi cultură va fi conceput şi înfăţişat metaforic în termenii unei inegalităţi: expansiunea unui univers raţional, ordonat, inteligibil implică o dislocare a lumii în care domină revelaţia, credinţa şi interpretarea alegorică a scripturii. În epoca Luminilor, asimetria dintre explicit şi implicit, dintre denotaţie şi conotaţie, dintre noţiune şi imagine va conduce către o şi mai netă profilare a specificului gândirii ştiinţifice în raport cu religia sau cu artele.

Reflectările metaforice ale cărţii au favorizat germinarea şi înflorirea unui alt sâmbure, având ca miez noţiunea de BIBLIOTEC|. În mentalitatea medievală, cartea şi biblioteca au constituit surse excelente de simbolizare a memoriei. În acest sens, se cuvine să remarcăm că desemnarea memorării şi memoriei prin recurs la diverse metafore ale scrisului consolidase, încă din antichitate, ideea că memoria e în mare parte ca o carte, ca o pagină scrisă sau ca o tăbliţă de ceară pe care scrie ceva. Mai precis, conceperea memoriei ca bibliotecă de texte puse la dispoziţie şi utilizate prin aplicarea conştientă a unor scheme euristice, a avut rolul de a sublinia caracterul organizat al unei memorii bine educate. După cum cărţile dintr-o bibliotecă sunt ordonate în acord cu un sistem de clasificare raţional şi exhaustiv, tot astfel educarea riguroasă şi continuă a memoriei determină constituirea unui tezaur de înţelepciune. Cultivarea sistematică a memorării contribuie direct şi activ la dezvoltarea bibliotecii memoriei. În conştiinţa multor cărturari medievali, în inima acestei biblioteci imaginare se află Biblia, carte a cărţilor, simbol suprem al armoniei universale. Conexiunile stabilite între concepte precum CARTE şi BIBLIOTEC|, pe de o parte, şi MEMORIE, respectiv NATUR|, pe de altă parte, evidenţiază nu numai faptul că de la o epocă la alta se produc reconfigurări simbolice care, în fond, indică dimensiunea istorică a culturii, ci şi că această variaţie ar putea fi, la rigoare, reconstituită şi cartografiată, în raport cu diverse arii şi domenii ale cunoaşterii umane.

P.S. Cititorii interesaţi de amănunte suplimentare sunt rugaţi să acceseze portalul revistei „Diacronia”, http://www.diacronia.ro/ro/journal/issue/11/A155/ro/pdf .  

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi