Crevedia şi 2 Mai, Botoşani şi top Shanghai

Suspiciuni rezonabile de corupţie. Patronii „azilelor groazei” aveau conexiuni certe, probate, cu soţii Firea şi Pandele, plus legături cu funcţionari influenţi din anturajul acestora. Agentul care l-a oprit pe criminalul din 2 Mai a sunat „mai sus” şi i s-a închis telefonul în nas. Părinţii beizadelei erau cunoscuţi drept cămătari bine înfipţi în sistem din anii ’90. Staţia care a explodat la Crevedia funcţiona ilegal. Aparţinea unui primar PSD şi trebuia să fie închisă de un alt primar PSD. Spitalul din Botoşani unde a murit cu zile tânăra gravidă era condus de un lăcătuş mecanic de la PSD, numit de şefa PSD a Consiliului Judeţean. Puţin probabil ca managerul de spital să nu fi împărţit leafa cu partidul, dacă nu cumva chiar cu şefa care l-a numit în funcţie.

Notorietatea problemelor. Ministerul Muncii, condus de PSD, a fost sesizat despre condiţiile de lagăr din centrele sociale. Reacţia? A interzis asociaţiei care a raportat problemele să mai aibă acces în azile. Dependenţa de droguri a criminalului din 2 Mai era cunoscută, adolescentul fiind iertat în mod repetat de magistraţi. Că între 2 Mai şi Vama Veche nu există un trotuar pentru pietoni ştie jumătate de ţară. Cei doi soţi care au murit la Crevedia au sesizat de mai multe ori pericolul de explozie de la staţia GPL. Faptul că doctoriţa nesimţită din Botoşani îşi petrecea mare parte din timp la cabinetul privat era de notorietate în oraş.

Determinismul spaţial. Voluntari, Dâmboviţa, Constanţa, Botoşani. Zone scăpate de sub autoritatea statului de la începutul anilor ‚90, unde baronii locali – de obicei PSD – taie şi spânzură. Toate instituţiile de control, de la poliţie, la agenţia de mediu, sunt în subordinea strictă a unei familii, pe model feudal. Afaceriştii locali prosperă din contracte cu statul, care stat devine principalul angajator al clientelei de partid. Un cerc vicios din care nu există scăpare fără o intervenţie în forţă de la centru. Apropos de cei care îşi doresc şi mai multă descentralizare.

Pe lângă cele trei cauze enumerate, în general cunoscute, aş adăuga alte două despre care s-a discutat mai puţin.

Deterioarea accelerată a calităţii actului de justiţie în ultimii ani şi lipsa unui simbol al luptei împotriva corupţiei. Închiderea a mii de dosare în urma prescripţiei răspunderii penale a amplificat sentimentul de impunitate în mediul politic şi în zona de business conectată la resursele publice. Să fi fost poate un deceniu (2008-2018) în care „hoţul” se gândea de două ori înainte să fure? Nimeni nu se mai teme azi. E o senzaţie acută că ne-am întors în epoca marilor tunuri din anii ‚90-2000. În plus, după ce Iohannis a demis-o pe Kovesi, la ordinul lui Toader, lupta anticorupţie a rămas, pe fond şi pe formă, lipsită de leadership. Îndeobşte, orice societate civilă are nevoie de un erou (ideal unul din sistem, care luptă cu sistemul) în spatele căruia să se coaguleze şi să opună rezistenţă. Or, după îndepărtarea Codruţei Kovesi anti-corupţia din România a rămas fără un singur lider credibil, probabil de aici şi succesul unor justiţiari-şarlatani ca Simion sau Şoşoacă. Nu putem ieşi în stradă să strigăm „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem Marius Ionuţ să vă …” că nu ştie nimeni cine e Marius Ionuţ, cum nici de Crin Nicu, predecesorul lui la şefia DNA, n-a auzit nimeni.

Lipsa soluţiilor din mediul universitar. Printre altele, rolul învăţământului superior e să creeze anticorpi în sistem care să prevină sau să gestioneze profesionist tragedii precum cele din ultimele luni. Dacă universităţile din România ar „produce” un număr semnificativ de specialişti în domenile asociate administraţiei publice, aceştia ar deveni în timp masa critică, inclusiv la Dâmboviţa sau Limanu. În realitate, situaţia e fix pe dos. Cele mai multe universităţi au împrumutat şi duplicat modelul clientelar de la Dâmboviţa şi Limanu şi, sub protecţia autonomiei universitare, au devenit profitabile fabrici de „hârtie igienică” (unii le spun diplome). În ciuda „României educate”, viitorul pare şi mai sumbru după ce şi UBB Cluj a ieşit din topul primelor 1000 de universităţi din lume (Shanghai), unde regăsim însă instituţii de prin Estonia şi Lituania. Dacă şi Clujul, oraşul „glamour” al României, reper de civism şi bune practici, vector de modernizare, a decăzut „intelectual” în ultimii ani, ce pretenţii de normalitate să avem de la Crevedia sau Botoşani?