Cum era Ceauşescu cât pe ce să se ascundă într-un sat de lângă Iaşi. Un reportaj de excepţie marca ZdI

Despre revoluţia din decembrie 1989 s-a scris enorm. Evenimentele de la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj sau Iaşi au fost discutate pe larg de mass-media. Ba chiar au ajuns şi subiect de bancuri. La nivelul micilor localităţi, chiar dacă miza a fost infimă şi vărsările de sânge au lipsit, emoţiile, zăpăceala, revolta au fost aceleaşi. După cele văzute la televizor sau auzite la radio, ţăranii au început să imite pe cât posibil ceea ce se petrecea la Bucureşti, au vrut să se răfuiască cu tiranii locali sau au încercat să preia puterea după cum îi ducea capul. Şi-au dorit revoluţia lor. Bălţaţi este o comună la 35 de kilometri de Iaşi, pe drumul spre Paşcani. Localitatea are 5000 de suflete, cu două comunităţi religioase, catolică şi ortodoxă, aproximativ egale la număr. Bătrânii îşiamintesc că aici,pe 4 septembrie 1949, s-a înfiinţat primul CAP din judeţul Iaşi. De curând, o firmă italiană a preluat fostul CAP, între timp devastat, şi încearcă să facă o fabrică de mobilă. Cu câteva luni în urmă şi Alcatelul a fost introdus în comună. Am ajuns la Bălţaţi într-o zi de decembrie, cu burniţă, în timp ce satul răsuna de guiţatul disperat al porcilor scoşi din coteţ cu forţa pentru a fi tăiaţi.

Coana Leana din fruntea satului

Moise Dumitru se recomandă ca actualul „guard al Primăriei”.  Este un om trecut de cincizeci de ani, cu o privire încă tânără şi vioaie, care se mândreşte că a fost ales în armată secreetar cu propaganda, iar ulterior, în epoca de glorie a comuniştilor, a ajuns chiar secretar de partid pe comună. Moisei, sau nea Mitică, cum îi spun sătenii, era acum zece ani secretar de partid şi, în timpul liber, se ocupa cu proiectarea filmelor la căminul cultural. Îşi aminteşte cum îi păcălea pe bieţii şcolari. „Eram obligat să proiectez la cămin şi nişte filme patriotice cu partidul. La filme din astea plecau toţi. Ca să nu mă toarne cineva la partid, dădeam mai întâi filmul cu partidu’ glorios şi apoi unul cu Florin Piersic, „Trandafirul Galben” sau „Lanţul amintirilor”. Aşa era pe atunci. Dacă nu înghiţeai şi prostii din astea nu aveai cum să te cultivi”, spune el pe un ton care se vrea grav.

Altfel, spune Moisei mai serios, nu era chiar atât de greu. Numai că, cu câteva luni înainte de revoluţie,comuna se pricopsise cu o primăriţă nouă, adusă de undeva din alt sat, pe care nu o cunoştea nimeni. Un alt sătean, Apăvăloaiei  Florescu, îşi aminteşte cât de răutăcioasă putea fi. „Îi umblau ochii în cap de nu puteai să-i vezi”. Dar ceea ce a pus capac la toate a fost campania de achiziţii de carne de porc. „Intra la tine în curte, se ducea glonţ la coteţ, vedea porcu’, punea câţiva oameni să-l înhaţe, apoi îţi întindea un plic, care cică era contractul de vânzare către stat. În două luni de zile noua primăriţă a făcut planul pe doi ani de zile la achiziţia de porci. De crăciun nu mai aveau oamenii ce tăia. Dacă ar mai fi stat, juchea şi pielea de pe noi, atât de fără de inimă era” spune, nervos parcă şi acum, Apăvăloaie.

Aşadar,primăriţa devenise în ochii oamenilor replica mai mică a unui dictator de la un nivel mult mai înalt. Deodată, ea reperzenta cea mai palpabilă intervenţie abuzivă în viaţa oamenilor. Ea era Dictatorul, era coana Leana a Bălţaţilor.

Pe 17 decembrie, am venit la primărie ca să-l lăudăm că am trecut de la opinci la cizme

Pe data de 17 decembrie, îşi aminteşte nea Mitică, „am fost chemaţi la căminul cultural de către primăriţă, care era împreună cu un tovarăş venit de la Iaşi. Ne-a spus că la Timişoara huliganii au spart geamuri şi că este nevoie să condamnăm astfel de lucruri. Mi-am dat seama că este ceva neobişnuit. În sală nu erau numai membri de partid, ci şi oameni de la organizaţia meşteşugărească. La un moment dat, am fost aleşi câţiva din sală şi chemaţi la biroul primăriţei, unde ni se spunea cuvântul. Trebuia să spunem că Ceauşescu era un mare conducător, că de la traiul în opinci am ajuns să  ne luăm cizme”. Întors, Moisei, care simţise că ceva necurat se întâmplă, îşi mai aminteşte că, în sală, s-a dus direct în spate şi s-a pitit pe după scaune ca să nu ia cuvântul. „Atunci nu ştiam de marea adunare de la Timişoara, dar m-am prins că este ceva mai mult decât o şedinţă de partid. Mai multe nu puteam şti.”

Unii dintre cei care au vorbit au înfierat drastic orice amestec în problemele interne ale ţării şi că huliganii trebuie pedepsiţi. Alexandrescu Gheorghe, secretarul primăriei de atunci şi unul din actorii principali ai evenimentelor din comună, îşi aminteşte că răposata sa soţie se întorsese în acele zile de la Iaşi, care era sub asediu. „De la gară, tramvaiele nu mai treceau prin Piaţa Unirii pentru că acolo erau poliţişti, iar deasupra oraşului patrulau trei elicoptere. „În Iaşi e dezastru”, spune el că i-ar fi povestit soţia.

Pentru că încă nu se ştia care-i treaba, cărţile lui Ceauşescu au fost pitite în grajd, lângă cai

Câteva zile mai apoi, pe 22 decembrie, Moisei spune că se afla în faţa centrului de reparat televizoare şi, la un moment dat, a văzut ce se întâmplă la televizor. „Ce-i asta, teatru?” ar fi spus cel ce repara televizoarele. „Nu! E revoluţie! Ia veniţi,măi oameni buni, să vedeţi ce minune este aici”, a strigat el celor care se aflau întâmplător pe stradă. Apoi, spre seară, pe drumul care mergea spre Iaşi au început să treacă maşini cu oameni care strigau „Victorie! Victorie!” Moisei rememorează precipitat evenimentele ulterioare: „Când mă duc în primăriei, toţi erau morcoviţi. Primăriţa tremura şi nu ştia ce se întâmplă”. A apucat să-i spună lui Moisei: „Nu pleci din primărie cu nici un chip. Noi în partid am fost şi în partid vom rămâne”. Oricum, era foarte speriată şi se pierduse cu totul din fire. În acest timp, Moisei primeşte un telefon de la secretarul cu propaganda: „Las-o în pace pe primăriţă,căpoate e speriată, şi ia tot colţul roşu şi du-l în grajd la cal, să nu vină oamenii, că am auzit că vor să distrugă tot ceea ce este al lui Ceauşescu.”

„Ieşiţi şi voi afară şi chiuiţi, cum fac toţi tovarăşii cetăţeni”

Tot el explică ce era colţul roşu: „Era o masă din camera de primire a primăriei, unde erau expuse toate cărţile lui Ceauşescu, cu congresele şi operele sale. Când l-am făcut, ne-am zis să fie acolo, că nu se ştie. Dacă vin ăştia de la partid şi ne iau la ochi? Şi la căminul cultural erau expuse cărţi de-ale lui Ceauşescu la un colţ roşu, dar nu atât de multe ca în primărie. Am luat atunci toate materialele şi le-am pitit în grajd, la cal. Unele dintre tablouri erau prinse în colţuri şi nu le-am putut scoate decât cu greu. Între timp şi primăriţa şi-a revenit şi a început să dea ordine: „Daţi toate tablourile astea jos, că ne facem de râs. Şi ieşiţi şi voi afară şi chiuiţi de bucurie, cum fac toţi tovarăşii cetăţeni”. Împreună cu alţi cetăţeni ne-am dus la căminul cultural, unde erau pe pereţi afişe cu producţiile de grâu pe toată ţara, şi le-am dat jos. Atunci am ars toate listele cu membrii partidului, ne.am dat foc cu toţii la carnetele de membru”, îşi mai aduce amine Moisei.

Cu căciulile în mână şi cu capul plecat, ţăranii i-au cerut „dictatoarei” să plece din sat

La rândul său, Alexandrescu povesteşte că, în calitate de secretar la primărie, era tot timpul peacolo. „Ascultam la radio într-un birou, împreună cu Moisei. Spre seară, pe la 7-8, s-a dat un comunicat la radio că primarul de la Deleni a fost destituit. Ce facem?, ne-am zis. Haideţi să scăpăm de primăriţa asta, că oamenii au ciudă pe dânsa. Am trimis vorbă ca membrii de partid să se adune la primărie.” Apăvăloaie Florescu, sătean de rând, ne povesteşte: „Ne-am dus la primărie. Nu ştiam ce se întâmplă, ca nu cumva să se întoarcă povestea şi să avem probleme. Aşteptam să se întâmple ceva. Ceea ce auzeam la radio era puţin. La noi nu se întâmplase încă nimic. Pe la opt seara, pe 22, biroul era plin. S-a spus că în ţară primarii care s-au purtat rău cu oamenii sunt fugăriţi de oameni. În cele din urmă, în jurul orei nouă, s-a ajuns la concluzia că primăriţa trebuie destituită.” Cu sfială, un grup de ţărani s-a dus la ea, cu căciulile în mână, şi i-au cerut să părăsească primăria. „Tovarăşa, trebuie să părăsiţi localitatea, pentru că nu vă leagă nimic de ea.” Văzându-i mai mulţi, nu a avut încotro. După ce s-a făcut inventarul, primăriţei i s-a pus la dispoziţie o şaretă şi, după orele 23, a plecat. De atunci, mulţi nu mai ştiu nimic de ea. Unii însă au auzit că este primăriţă în comuna Aroneanu. După plecarea primăriţei, asistentul medical şi nişte cetăţeni au venit la primărie şi au aprins lumânări „pentru eroi”.

Membrii de partid, convocaţi să aleagă un primar nou

Auzind ce se petrece la televizor, oamenii s-au gândit să-şi aleagăun „nou comitet”, care să ţină ordinea. „Am convocat în primărie toţi membrii de partid, pentru alegerea unui nou primar”, spune Moisei, cel care se ocupa de căminul cultural. „Ca să fie şi râsul dracului,” continuă el, „toate acele persoane care în urmă cu câteva zile îl lăudaseră pe Ceauşescu, când a venit tovarăşul de la Iaşi, acum tunau şi fulgerau împotriva lui.” În final, a fost ales un comitet provizoriu, cu Ailuţoaie Gheorghe în frunte, un membru de partid oarecare, şi „s-a hotărât să se facă de servici noaptea, măcar până trece revoluţia”, adaugă Moisei. Numai că intenţiile oamenilor nu se puteau cunoaşte doar după loialitatea lor verbală. Trebuiau semne distinctive prin care să se deosebească patrioţii de „cei care erau duşmani”. Aşa că, povesteşte ultimul secretar al comunei, Alexandrescu, „a doua zi, pe 23 decembrie, am pus oamenii să poarte la mână banderole tricolore ca să ne distingem de terorişti. Am folosit steagurile care se aflau în primărie. Tot atunci am organizat paza la instituţiile de bază. La CFR am dat telefon şefului de bază săfie atenţi cu persoanele străine. Am luat măsuri pentru paza la silozul fermei pomicole, unde exista un depozit de fructe ce puteau fi otrăvite. I-am spus chiar telefonistei de la poştă să fie atentă sănu se intercepteze convorbirile. Pe fiecare sat al comunei s-a trecut la alcătuirea consiliilor săteşti FSN. S-au folosit toţi cei care am fost secretari de partid, pentru că eram mai răsăriţi.”

Contrarevoluţia

Numai că, ceva le spunea oamenilor că nu s-a încheiat chiar totul. Ceauşescu fugise, dar putea să se şi întoarcă. Poate chiar la Bălţaţi. Şi nimeni nu băga mâna în foc că nu putea fi chiar aşa. În tot acest amestec de fericire şi tensiune, memoria poate juca cele mai desăvârşite feste. După câteva zile deconfuzie, în timp ce Crăciunul sosise, despre Ceauşescu se auzise, în sfărşit, că fusese prins, spre liniştea tuturor.  Oamenii se adunaseră în primărie şi ciocneau bucuroşi un pahar cu vin. „La un moment dat a sunat telefonul. Alexandrescu îl ridică, spune „Da!”, scapă paharul din mână şi se îngălbeneşte la faţă”, povesteşte Moisei. Spune că cineva,care nu s-a recomandat, i-a zis cam următoarele: „Cei care au scos-o pe primăriţă în miezul nopţii în stradă for fi traşi la răspundere.” Moisei şi Ailuţoaie, noul şef, spun că au întrebat-o pe telefonistă cine a fost iar aceasta le-a spus că legătura fusese făcută cu prefectura din Iaşi,tocmai cu prefectul provizoriu de la acea dată. Noaptea aceea a fosto noapte cu mare tensiune în sat. Se aştepta, ca pe altevremuri, să vină o maşină neagră şi să se facă arestări şi mulţi să dispară împreună cu acei oameni pentru totdeauna. „Era revoluţie, şi orice era posibil. La câteva zile, a fost schimbat prefectul şi nu s-a mai întâmplat nimic”, spune Ailuţoaie.

Gavroche de la Bălţaţi

Din relatările lui Ailuţoaie şi Alexandrescu reiese că tineretul a reacţionat cel mai entuziast. Alexandrescu spune că „în timp ce la Bucureşti se mai trăgea,ei se ţineau de discoteci. Au venit cu şeful de post. Nouă nu ne ardea de discoteci dar, până la urmă, s-a cedat. Decât să facă alte treburi nebuneşti, am făcut un protocol prin care ei se angajau să se desfăşoare în bune condiţii petrecerea lor. Au cerut chiar căminul cultural să-l administreze ei.” Tineretul a ţinut să-şi aleagă la rândul lui o conducere. „Oamenii au văzut de la televizor cum să se comporte”, spune Alexandrescu. „Au luat steagul de la primărie, i-au tăiat stema şi s-au dus prin toată comuna; la fiecare colţ de stradă îngenuncheau, spuneau o rugăciune în cinstea eroilor şi ţineau un moment de reculegere.” Blejuţă Vasile avea pe atunci 11 ani. Îşi aminteşte că era cel mai mic din grupul care a colindat comuna cu manifestanţii şi, întocmai ca acel Gavroche din revoluţia franceză, şi-a pus steagul în cap. Vasile îşi aminteşte că „în tot grupul era un student care ne conducea.” Se citea din ziar la fiecare colţ de stradă „Dictatura a căzut”. Tot atunci s-a mai stabilit ca tinerii să nu folosească nici pocnitorile, nici focul. Fostul primar provizoriu Ailoţoaie îşi aminteşte că unii tineri mai strigau „Jos primarul!”, dar, „când apăream eu, muţeau toţi”. Cuiva i-a venit ideea să se pună un difuzor pentru a-i mai calma pe tineri. „Mai venea un tânăr, mai vorbea, mai pleca”, spune Moisei.

Monument pentru eroi în centrul satului

Familia Blejuţă a ridicat un monument în curtea primăriei pentru pomenirea eroilor. „Nu numai pentru cei din decembrie, ci şi cei din război”, spune Eugenia Blejuţă. La zece ani, oamenii caută şi chiar cred că au aflat explicaţiile pentru ceea ce s-a întâmplat atunci sau ulterior. Anea Dumitru, participant la acele evenimente, participant la acele evenimente, afirma că „tot ceea ce s-a întâmplat a fost făcut în interesul politicienilor. Şi alţii care au fost pe timpul lui Ceauşescu au câştigat. Toţi se încheaburesc prin manevrări de bunuri”. Apăvăloaie invocă cuvintele unui profesor de la şcoala de partid, făcută la Iaşi, profesor pe care l-a admiart şi pe care îl admiră: „Când a luat fiinţă comunismul, a luat fiinţă din necesitate. Când partidul comunist nu va mai corespunde, va lua altă formă politică şi administrativă din necesitate. S-a întâmplat exact. Acum societatea capitalistă s-a adaptat intereselor lor, ale comuniştilor.” La rândul său, fostul secretar PCR Alexandrescu mărturiseşte: „N.am crezut că se va destrăma toată treaba asta. Prea era bine organizată. Nu s-a gândit neam de neamul meu că se vor da înapoi pământurile. Mai ales aici, la Bălţaţi, unde s-a înfiinţat primul CAP din judeţul Iaşi.”

Însă, dacă foştii membri de partid mai înţeleg câte ceva, acum, din ceea ce au auzit că se cheamă revoluţie, marea majoritate a sătenilor pare să nu aibă nici un motiv de bucurie. Vorba unei ţărănci, care ne-a spus de peste poartă, dând a lehamite din mână: „N-o să fie niciodată revoluţie pentru noi ăştia sărmanii.”