Caută 
1 MIN
La întoarcerea dintr-o scurtă călătorie în Italia, unde am fost printre altele să vizitez Bienala de Arhitectură de la Veneţia, credeam că va fi greu să mai fiu uimit de ceva din domeniu. După ce văzusem ideile specialiştilor din toată lumea, concretizate în diverse instalaţii şi proiecte inter- şi transdisciplinare, recunosc că nu eram pregătit mental pentru cireaşa de pe ghiveciul pe care trebuie să-l suporte pietonalul ieşean: revenirea porţii maramureşene.
Ajunsă la a şaptesprezecea ediţie, deschiderea Bienalei de Arhitectură de la Veneţia a fost amânată de două ori: prima dată în 2020, când din cauza pandemiei s-a hotărât mutarea în 2021, iar a doua oară din cauza vremii nefavorabile. Într-un final, expoziţia la care au participat atât 61 de ţări cu pavilioane naţionale, cât şi 114 artişti din 46 de ţări, selectaţi de curatorul libanez Hashim Sarkis, decanul Şcolii de Arhitectură şi Planificare din cadrul prestigioasei universităţi americane MIT, s-a deschis pe 22 mai pentru publicul larg.
Sarkis a propus o temă care explorează ideea de a trăi împreună, inclusiv prin imaginarea unui nou contract social. Intitulată How Will We Live Together? (trad. „Cum vom trăi împreună?”), manifestarea are loc tradiţional în două secţiuni principale: Giardini şi Arsenale. Expoziţia din Arsenale (fostele şantiere navale şi fabrica de armament, care permit vizitarea pe un traseu liniar de 300 de metri) caută răspunsurile din trei perspective: ale unor fiinţe diverse (noi corpuri, raportarea la celelalte fiinţe), ale noilor gospodării (noi demografice, soluţii pentru locuinţe colective, schimbarea raportului privat-public) şi ale comunităţilor emergente (noi modalităţi de organizare civică şi forme de echipament social de tip parc, şcoală, spital etc.). (Ca o paranteză, nu pot să nu-mi amintesc ce revoltă a stârnit în presa naţională şi în online arhitecta Oana Bogdan când a pus în discuţie teme similare.)
La Giardini, frumoasa grădină unde se află pavilionul central şi cele naţionale ale majorităţii ţărilor participante, perspectivele au urmărit atât transcenderea graniţelor (rural-urban, frontierele şi migraţia, redistribuirea resurselor comune etc.), cât şi soluţii unitare, planetare (de la anticiparea viitorului la schimbări climatice, de la imaginarea unui alt cadru pentru Naţiunile Unite până la colonizarea Lunii şi a altor planete).
Din acest punct de vedere, trebuie să remarc că România a ales două proiecte relevante pentru tema impusă de curator, grupate sub titlul „Fading Borders”. Elena Stancu şi partenerul său din echipa TELELEU, fotograful Cosmin Bumbuţ, lucrează de câţiva ani la „Plecat”, un proiect care documentează modul în care o parte din cei peste 3,4 milioane de emigranţii români (17% din populaţia ţării) s-au integrat în cadrul diferitelor comunităţi locale din ţările europene unde muncesc după aderarea României la UE din 2007.
Celălalt proiect prezentat în Pavilionul României, „Shrinking Cities”, prezintă declinul şi contracţia oraşelor româneşti, golite de migraţie, privită aici ca fenomen de amploare. Baza e o expoziţie impresionantă prezentată la Muzeul Naţional de Artă Contemporană în 2016, precum şi o publicaţie în două volume apărută în 2019 la editura MNAC. Pe 3 pereţi ai Pavilionului României sunt proiectate grafice, diagrame şi hărţi cu date din aceste studii, care conturează tragedia demografică prin care trece ţara.
Pe scurt, modul de abordare a expoziţiilor e, într-o proporţie covârşitoare, unul macro, atent la fenomenele globale. Soluţiile propuse ţin cont de specificul local venind dinspre diverse discipline şi integrând noile tehnologii, de la inteligenţă artificială la bioinginerie, de la prelucrarea de big data pentru a extrage informaţii care să ajute la regândirea urbanismului până la noi materiale pentru construcţii, dispozitive de monitorizare a corpului sau a cantităţii de oxigen produse în spaţii mici de „plantaţii” de spirulină etc.
Într-o lume unde inspiraţia şi conectarea la cele mai noi trenduri sunt accesibile la un zbor de doar 2 ore cu avionul sau, pentru cei mai comozi, la un click distanţă, pe internet, pe site-urile publice ale oraşelor care pot fi considerate exemple de bune practici urbanistice în anul 2021, ceea ce se întâmplă în Iaşi nu poate decât să ridice semne de întrebare. Kitsch-ul de pe pietonal şi din unele randări vânturate dinspre Primăria Iaşi şi instituţii aflate în subordine; intervenţii în spaţiul public prin amplasarea de statui şi busturi fără aprobări de la forurile competente; blocurile construite între blocuri, fără locuri de parcare sau cu eludarea unor norme elementare (despre valenţele estetice ale unora dintre ele nici n-are rost să discutăm); proiectele de infrastructură care vin cu rezolvări depăşite, inactuale, specifice mileniului trecut; promisiunile niciodată materializate de amenajare a unor piste decente pentru biciclete (care să fie, eventual, conforme cu standardele europene); lipsa benzilor dedicate pentru transportul public; de fapt lipsa oricărei gândiri urbanistice de secol 21 nu pot fi explicate toate de inexistenţa unui PUG actualizat (cel în vigoare e expirat de 20 de ani).
Societatea civilă ieşeană, aşa timidă şi necoagulată cum e, a răspuns deja la întrebarea pusă de curatorul Bienalei de Arhitectură de la Veneţia: putem trăi împreună doar dacă lăsăm specialiştii să decidă, dar numai după consultări ample, reale, ale comunităţii; dacă eliminăm amestecul gusturilor unor edili mai mult sau mai puţin pregătiţi să vină cu soluţii viabile (vezi propunerea cu stadioanele în formă de coroană); dacă organizăm concursuri adevărate, bugetate corect, care să atragă participare şi know-how internaţionale; dacă ne asumăm o gândire orientată spre cetăţean, accesibilitate şi democratizarea, egalizarea şanselor. În fond, cu toţii vrem ca Iaşul să arată ca o capitală culturală europeană, nu ca un târguşor mai răsărit de la marginea civilizaţiei occidentale.
George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi
