D-ale scriitorilor

Am cunoscut scriitori care îşi maltratau nevestele şi scriitori care se lăsau maltrataţi. De pildă, în anii comunismului, dar şi după căderea Cortinei de Fier, un foarte cunoscut prozator de dincolo de Prut, tocmai se întâmpla să-i apară în versiunea rusă un roman, multiplicat într-un tiraj de milioane de exemplare), atunci când revenea acasă de la Moscova, cu geamantanul burduşit cu ruble, nevastă-sa îi ieşea înainte în prag, cu părul prins în bigudiuri şi mâinile înfipte în şold, pusă toată pe arţag. Deschizând larg gura frumos încondeiată cu ruj sidefiu, după ce îl făcea cu ou şi cu oţet, îi smulgea geamantanul de sub braţ şi-l lăsa întins pe preş în faţa uşii. Călcându-l în picioare, la propriu şi la figurat, consoarta închidea uşa în urma ei şi nu-i dădea drumul scriitorului în casă preţ de o săptămână, iar scriitorul, celebru în toată Basarabia, prieten cu Grigore Vieru, cu Robert Rojdestvensky, cu Aitmatov, Vladimir Vîsoţki, Evgheni Evtuşenko, dar şi cu Matkovski şi Saka, dormea cu pumnul pus sub cap, încovrigat pe preş, pe scara blocului, în timp ce vecinii de pe palier îi aduceau în câte un bol mâncare. Vina lui, pentru care nu putea fi iertat decât după o lungă penitenţă, consta în faptul că la chermezele la care participase în chip de invitat şi oaspete de seamă la Moscova cârciumărească, dând peste cap păhărel după păhărel şi dansând mazurca, era faptul că se încurcase cu o balerină trecută prin ciur şi prin dârmon, iar vestea aceasta ajunsese la urechile nevestei chiar atunci când petrecăreţul, făcându-şi bagajele, se pregătea să se întoarcă acasă la nevastă şi copii, cu geamantanul plin de bani şi de cadouri. Auzind câte îndură scriitorul nostru, confraţii săi de breaslă, mai tineri, dar şi cei de acelaşi leat, îi trimiteau pe ascuns pachete de mâncare şi şipuri cu vin basarabean. Iar scriitorul proaspăt întors de la Moscova, simţind nevoia să se dreagă, asumându-şi toate riscurile, se retrăgea într-un colţ şi se apuca de băut. Şi de necaz, de oftică, bea până cădea lat pe preş. Când se trezea din amorţeală cu capul năclăit de vise de mărire, zgrepţăna cu unghiile crescute ca la mort în tocul uşii, cerând iertare în genunchi Grafinei sale şi jurându-se pe ce avea mai sfânt că nu va mai face ochi dulci balerinelor, sopranelor şi flautistelor cât va trăi. Nevastă-sa nu se lăsa însă înduplecată cu una cu două, ci, ieşindu-şi încă o dată şi încă o dată din ţâţâni, îl altoia cu mopul până i se risipeau toţi gărgăunii din cap. După o săptămână de penitenţă însă, lucrurile se schimbau radical şi Grafinea îl poftea în casă, urându-i bun venit. Aici îl spăla, îl bărbierea, îl pieptăna şi-l parfuma, îl îmbrăca într-un costum de lord, scoţându-l la plimbare ca pe un căţel de soi pe bulevard. Înaintând braţ la braţ cu propria-i consoartă, scriitorul mergea pe stradă şi zâmbea, salutând politicos pe toată lumea, iar atunci când se întâmpla ca prin faţa lui să treacă vreo balerină cunoscută, vreo soprană sau o altă frumuseţe răpitoare, scriitorul nostru întorcea capul într-o parte şi, în loc să scuipe, fluiera, visând la Moscova şi la noi cuceriri. Curând urma să-i apară un nou roman tradus în limba lui Puşkin. Alţi bani, alte ovaţii, alţi admiratori. Alte balerine. Sau poate chiar aceleaşi. Alte soprane, violoniste, cu toate hachiţele şi tot atelajul lor. La Moscova se va acoperi de glorie. Va merge pe drumul lui Esenin şi-al lui Vîsoţki, trecând din bar în bar. Apoi îşi va umple geamantanul cu blănuri scumpe, şi bancnote, se va aburca în ultimul moment în tren, întorcându-se acasă. Nu contează ce va urma. În fond, o săptămână de pocăinţă seacă nu-i strică niciodată nimănui.

*

În vremurile tinereţii sale glorioase, urmând un model de levitaţie chagalliană, pentru a-şi cuceri iubitele de la Avântu, Româneşti, Buţuleasca sau de la Ursoaia, poetul Ioanid Romanescu, mimând extazul suprem, dacă nu cumva chiar nebunia, înarmat cu o trompetă şi un acordeon făcut din foalele unei potcovării de pe vremea Ducăi Vodă, se aburca pe hornurile căminului cultural şi acompaniat de lătrăturile câinilor de pripas, de tălăngile vacilor, a oilor şi caprelor ce se întorceau de la păscut de pe islazul comunal, de huruitul tractoarelor, a buldozerelor şi de nechezatul cailor cu dinţi de fier, dar şi de scârţâitul melancolic al cumpenele fântânilor revărsate prin amurg, intona, legănându-se într-o parte şi în alta, ca un copil al nimănui, Sonata lunii prelungită cu un lung lamento sideral. Urmau escapadele nocturne din lanul de porumb sau cel de floarea soarelui, de unde trompeta prindea un avânt triumfător, pentru ca apoi, mai spre revărsatul zorilor, să se stingă într-un sfâşietor oftat.

Bântuie şi azi prin comuna Româneşti, situată la un cot de braţ de Podu Iloaiei, după mai mult de jumătate de secol de când paşii poetului s-au perindat pe acolo, zvonul că tânărul Ioanid ar fi compus, inspirat de muzica lui Beethoven şi Haydn, câteva sonate pentru greieri şi furnici şi că el însuşi levitând deasupra acoperişului cârciumii din sat le-ar fi cântat unor boi şi unor vaci cântece de voie bună şi pahar.

Lecţia acelor vremuri, suprapusă peste cea de la Vapor, un stabiliment situat nu departe de Filarmonica şi Teatrul Naţional din Iaşi, frecventat de o întreagă şleahtă de artişti imberbi aflaţi la vârsta marilor iniţieri (Stelian Baboi, George Bălăiţă, Liviu Rusu, Mihai Ursachi, Eugen Andone şi alţi marinari de apă dulce şi nămol) ce-şi încercau deopotrivă norocul în artă şi amor, a fost însuşită la modul huliganic şi sublim de către mereu tânărul Ioanid, care a tras concluzia că în materie de dragoste, pentru a putea stăpâni iminentele hachiţe ale sexului frumos, trebuie să-şi ascundă cât mai mult slăbiciunile, pozând într-un mascul feroce plin de tandreţe şi de năbădăi.

Lecţia însuşită de pe Vapor, după îndelungi sedimentări, a fost aplicată şi acasă, unde Ioanid Romanescu a jucat rolul unui ţanţoş şi înfumurat tiran. Poetul avea o slăbiciune specială pentru femeile planturoase, cu carnaţie rubensiană. Mai ales faţă de cele ce depăşeau de cel puţin două ori gabaritul său. Ioanid Romanescu nu părea să sufere prea mult din pricina staturii sale ciucite: poetul îşi strunea femeile, dar şi confraţii, apelând la vocea sa impunătoare, dar şi la acordeonul şi mai ales trompeta sa. În casa lui, aveai impresia că femeile umblă pe sârmă, legănându-şi imensele şolduri pe deasupra oaspeţilor aşezaţi la o masă plină de pioni, de cai şi turnuri prăvălite lângă sticlele şi paharele golite pe nerăsuflate la miezul nopţii sau chiar în zori de zi.

Poetul era, deopotrivă, gardian şi prizonier al propriului său orgoliu de artist neînţeles decât de sine însuşi. În sensul că, de fiecare dată după o chermeză, ca să recupereze timpul pierdut în dauna lecturii, Ioanid Romanescu se închidea săptămâni întregi în camera sa, refuzând aproape orice contact cu lumea exterioară. Chiar şi scurtele vizite ale soţiilor sale (a avut trei) erau programate înainte cu o săptămână. Retras în "celula" sa, poetul se comporta ca un condamnat pe viaţă supus unui regim de detenţie sever. Mâncarea frugală era împinsă înăuntru de către una din soţii printr-o ferestruică metalică decupată în uşă, asemănătoare întru totul cu cele aflate în penitenciar. Poetul mânca stând ghemuit pe duşumeaua goală sorbind fiertura direct din gamelă sau se folosea de-o lingură coclită de aluminiu rămasă drept moştenire de la unul din strămoşii săi ce luptase pe front, după cum spunea poetul, la Mărăşeşti sau la Oituz. Nevoile şi le făcea într-o tinetă, scoţând-o pe geam. Compunea în fiecare noapte câte o nouă piesă scrijelind notele pe pereţii proaspăt coşcoviţi. În ultima zi de penitenţă, se urca pe pervazul ferestrei ce da în modestul părculeţ din spatele blocului Gulliver, cântând la trompetă în surdină, doar pentru auzul său interior. Tot în surdină, murmura cu o voce stinsă versurile scrise în vremea când hălăduia pe străzile oraşului năpădite de măturători: "am iubit/ femeie cu tot cu fiică, am iubit surori/ gemene şi negemene, femei/ pure sau tăvălite de o companie/ târfe internaţionale (deopotrivă/ pudice şi destrăbălate)/ cu fiecare am descoperit o/ Americă mare cât Rusia,/ le-am posedat fără să mă laud/ cu numele şi rangul lor,/ le spuneam «haidem prin mahalale» (…)// le-am iubit cu păturile-n geam,/ ca un camionagiu în spatele depozitului,/ ca un ţigan pe marginea drumului,/ le-am iubit pe deşelate/…/ unora dintre ele spre a mă ţine minte le-am făcut plozi/ pe care-i cresc bărbaţi cu situaţie (spiritul meu/ să-i ţină veşnic în pază!)".

Încheindu-şi triumfător penitenţa, poetul Ioanid Romanescu îşi relua viaţa sa obişnuită, intonând la trompetă un marş triumfal.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist