Dar ce ne cere Iisus, domnule Liiceanu?

Un lector onest al dialogului dintre Biserică şi autorităţi nu poate să nu observe că ceea ce am cerut pentru Sfintele Paşti a fost cu mult mai puţin decât ceea ce se permitea, în mod uzual, prin ordonanţe militare cetăţenilor României – liberi să peregrineze prin pieţe agroalimentare sau supermarketuri. Dimpotrivă, noi ne-am asumat măsuri sanitare şi de distanţare sanitară mai drastice decât cele impuse, prin care să evităm orice posibilă contaminare. Din motive care-mi scapă, domnul Liiceanu a interpretat aceste doleanţe ca pe o chemare a românilor de "a-şi pune viaţa în pericol", "gripând sistemul sanitar", transformând Paştile într-o "sărbătoare a morţii prosteşti". Totul culminând cu o pledoarie pentru "lumina raţiunii care salvează vieţi".

Ceea ce mă intrigă în acest articol al directorului Editurii Humanitas este nonşalanţa cu care susţine că Mântuitorul n-ar fi cerut nimănui jertfa supremă, adică moartea. Înţeleg că febra polemicii poate să atingă cote – de acum numite – "covidice". Te aştepţi, totuşi, ca un strălucit cărturar să manifeste o minimă prudenţă vizavi de un domeniu, teologia, care nu intră chiar în sfera sa de competenţă. Dacă domnia sa ar fi susţinut că "Iisus n-a cerut nimănui să moară prosteşte pentru El", aş fi putut repede identifica un temei scripturistic în îndemnuri de genul: "Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă" (Matei 10, 23). Altminteri, domnul Liiceanu are o mare problemă în a explica miile şi miile de acte martirice asumate – în chip liber, desigur -, de cei cărora Hristos exact asta le-a cerut: mai bine să-şi piardă viaţa, decât să se despartă de El! Căci "vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu" (Matei 24, 9).

Ce ne (mai) "cere Iisus"? Cuvintele Evangheliei sunt valabile până la sfârşitul veacurilor, chiar şi în vremuri de pandemie. Domnul a spus ucenicilor că "viaţa este mai mult decât hrana" (Luca 12, 23), iar nu "căutaţi să vă burduşiţi cămările cu provizii". Când i-a trimis "ca pe nişte miei în mijlocul lupilor" (Luca 10, 3), nu a mai adăugat şi: "staţi acolo în autoizolare". "Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic" (Ioan 6, 63) este un alt cuvânt al Domnului care, pentru adepţii noii Religii ai Siguranţei Absolute, nu poate fi decât sminteală şi nebunie. În concluzie: "fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii" (Matei 10, 16). Şi, ca să nu existe dubii: mă număr printre cei care au susţinut, încă de la începutul crizei, că măsurile luate de autorităţi pentru toţi românii trebuie respectate şi de către creştini. Nu cerem să fim privilegiaţi în nici un fel, dar nici nu vrem să fim discriminaţi. Aşa cum nu cerem nimănui să ne îmbrăţişeze credinţa bimilenară, dar nici nu putem permite examinarea (evaluarea, chiar!) cu microscopul a ceea ce se petrece pe Sfânta Masă.

Ce mă mai doare lecturând textul domnului Liiceanu este maniera lipsită de onestitate în care interpretează luările de poziţie ale unor "intelectuali ortodocşi" care au pledat pentru a fi lăsaţi credincioşii să participe, cu precauţiile de rigoare, la slujba din noaptea Învierii. Nu-i numeşte pe nici unul, doar trimite la una, două idei astfel încât să se creeze impresia că toţi se opun măsurilor luate de stat în vremurile acestea de pandemie şi că pun o libertate religioasă "prost înţeleasă" mai presus de "sănătatea publică". Vă redau, fără comentarii, aceste două texte incriminate de domnul Liiceanu (dar fără a fi citate ca atare!): 1) Sorin Lavric: "Trăim o detenţie la care suntem siliţi în numele protecţiei noastre. (…) Carantina nu poate ţine loc de Euharistie, iar a o interzice pe a doua în numele profilaxiei medicale e un dictat săvârşit în numele unei sănătăţi impuse cu forţa. Lăsaţi-i pe români să meargă la biserici în noaptea de Paşte". 2) Mihail Neamţu: "România este ţara unde majoritatea oamenilor se declară creştini, dar şi cetăţeni ai unui Stat chemat să protejeze simultan libertatea religioasă şi sănătatea publică. Restricţiile severe la care au fost supuşi milioane de credincioşi vor continua. În noaptea de Înviere, bisericile vor fi goale. Izolarea se va prelungi. În aceste condiţii, Guvernul ar fi permis accesul ordonat şi limitat al credincioşilor la celebra Lumină pascală, cu ajutorul poliţiştilor, al jandarmilor şi al altor angajaţi MAI. Drumul credincioşilor către parohii ar fi respectat distanţa socială, fiind făcut pe propria răspundere, ca şi-n cazul deplasărilor către magazine sau farmacii, din raţiuni casnice sau de urgenţă medicală". Sesizaţi ceva iresponsabil sau de neînţeles în cele două luări de poziţie?

Cel mai grav mi se pare modul în care interpretează Dl Liiceanu spusele unui al treilea intelectual. Citez: "Altul aplaudă efortul Bisericii noastre de a fi, chiar şi în aceste vremuri grele, «în comuniune cu infinitul dumnezeiesc». Dar oare nu putem fi în comuniune cu infinitul, m-am întrebat, decât intrând pe poarta Covidului?". Şi acum vă ofer, ad litteram, pasajul incriminat, care aparţine profesorului Adrian Papahagi: "Am văzut cu toţii cât de exasperant e să fii izolat acasă o lună, mai ales dacă eşti singur. Acum închipuiţi-vă cum e să fii izolat o veşnicie în propria finitudine îndârjită. Câtă diavolească ură şi neputinţă naşte limitarea! Îi vedeţi deja pe unii cum spumegă şi revarsă ură faţă de cei care încearcă, aşa cum pot (bâjbâind, bâlbâindu-se, tatonând), să fie în comuniune cu infinitul dumnezeiesc. Pentru creştini, moartea e un prag redutabil, dar nu tragic. Pentru cei care au ales, ca Iuda, să refuze dumnezeirea de dragul unei pretinse griji pentru social, moartea e absurdă. Pentru cei care cred în Dumnezeu, moartea e deschidere; pentru cei care Îl resping pe Dumnezeu, e închiderea definitivă, impas ontologic, accident tragic sau sfârşit absurd". Oricât m-am străduit, nu am reuşit să înţeleg cum a ajuns profesorul Gabriel Liiceanu să "strivească" o problemă cu rezonanţe metafizice până la a o putea circumscrie virusologiei! Poate îmi veţi dezvălui dumneavoastră ce silogism(e) subînţeles(e) îmi scapă mie în tot acest proces.

De altfel, de ani buni, asistăm la un asalt de proporţii internaţionale: ideologia tinde să înlocuiască anatomia (a se vedea teoria genului, căsătoriile între persoanele de acelaşi sex). Acum văd că virusologia tinde să suprime teologia (Sfânta Împărtăşanie este tratată ca potenţială sursă de infecţie). Chiar nu mai sunt graniţe, totul e fluid? Şi doar ne avertizase, încă din 1994, în tratatul său despre "peratologie", însuşi Gabriel Liiceanu: limita este "elementul care face ca libertatea să fie libertate umană". Numai să avem grijă ca, pe viitor, să nu idolatrizăm cumva "limita", plasând-o definitiv pe altarul "distanţării sociale". Vom avea atunci toate "şansele" ca sfera noastră de cugetare să nu mai poată, realmente, depăşi dimensiunea microscopică a noului coronavirus.