De la scrisorile anonime la defularea pe internet

În mai multe rânduri, Caragiale a vorbit despre practica scrisorilor anonime pe care o considera specifică societăţii româneşti. A propus şi o serie de „mostre”, cele mai multe, cu siguranţă, inventate de el. Textul intitulat Antologie (apărut în aprilie 1909 în Universul) conţine şi o scurtă analiză a fenomenului, cu identificarea cauzelor care conduc la proliferarea lui: „Pe de o parte, lipsa de ocupaţie serioasă şi de griji proprii; pe de alta, ceva mai adânc… Exigenţele sociale paralizează adesea francheţea onestă; un individ nu le poate uşor înfrânge în orice moment; în faţa lor devine laş; poate însă avea curaj să fie franc pe ascuns. E greu să arunci cu noroi în obrazul cuiva când îl întâlneşti ziua-n amiaza mare faţă în faţă-n lume; noaptea însă, după spartul luminaţiilor, în îmbulzeală, poţi să-l murdăreşti pe la spate de sus până jos… Va bănui aproape sigur pe cine l-a murdărit: cu atât mai bine! te ştie fără a-ţi putea cere socoteală… Şi mai ales sexul slab, mai delicat, are nevoie de anonimat, ca să-şi poată descărca sincer şi leal tot fundul sufletului…” Excelentă prezentare a mecanismelor psihologice care dau naştere scrisorilor anonime.

Ne putem întreba, fireşte, cine mai scrie astăzi misive anonime. De fapt întrebarea corectă este alta: cine mai scrie astăzi scrisori? Corespondenţa scrisă a căzut în desuetudine. Când poştaşul îţi pune în cutie plicuri, ele sunt, în zdrobitoare majoritate, de la furnizori şi de la organismele care îţi cer taxe şi impozite. Devenită la un moment dat un gen literar care a avut reprezentanţi străluciţi (Doamna de Sévigné, Voltaire, Flaubert, Cehov, Emil Brumaru etc., etc.), corespondenţa a sucombat în faţa asaltului noilor modalităţi de comunicare.

Modalităţi în cadrul cărora şi vechea scrisoare anonimă a trebuit să-şi găsească un loc. Şi e puţin spus că l-a găsit. În fapt, a invadat reţelele sociale, dând frâu liber frustrărilor, invidiilor, ranchiunelor, duşmăniilor şi, în genere, servind drept supapă de defulare pentru tot ce este mai ticălos şi mai abject în fiinţa umană. Aceste postări sunt uneori semnate cu numele reale, alteori cu pseudonime. Toată lumea ştie de existenţa trollilor, mercenari în slujba unor cauze, cel mai adesea, de o moralitate cu totul îndoielnică; ei sunt nu o dată eficienţi în operaţiunile de intoxicare şi manipulare. Răbufnirile de ură au un efect cvasi-instantaneu: zeci, sute, mii de „internauţi” intră cu voluptate în joc şi îl strivesc sub acuzaţii şi sub injurii pe nefericitul care a fost livrat vindictei publice. De regulă, acuzaţiile sunt pe cât de grave, pe atât de fanteziste, oricum nedemonstrabile, dar „postacul” are satisfacţia că i-a aplicat victimei încă o lovitură dureroasă. E un comportament ce poate fi observat uşor la animale: dacă întâlneşti un câine vagabond ai toate şansele să nu te atace, dacă însă în faţă îţi iese o haită de câini devii o ţintă vulnerabilă.

Exemplele sunt nenumărate şi la îndemână. Mărturisesc că mi se întâmplă uneori să urmăresc, cu un soi de fascinaţie (morbidă, ar putea observa cineva), cum o înjurătură grosolană, o acuzaţie cusută cu aţă albă, o minciună evidentă declanşează o reacţie în lanţ, o avalanşă care nu poate fi oprită cu nimic. Dacă Umberto Eco spunea că internetul este un mediu propice pentru idioţii satului, ar fi trebuit să precizeze că e un mediu la fel de favorabil pentru cei care îşi revarsă fierea şi ne înfăţişează spectacolul dezolant al micimii lor sufleteşti.

Puţini scapă de un atare tratament. Există, într-adevăr, persoane care – cum se spune – „nu fac valuri”, sunt extrem de discrete şi nu se angajează în schimburi contondente de replici. Dar ele reprezintă excepţii. Altfel, o prezenţă publică mai consistentă atrage după sine riscuri serioase. Experienţa mea personală nu are cine ştie ce relevanţă, dar ea mi se pare totuşi simptomatică. Timp de mai mulţi ani, secţiunea de „comentarii” de la articolele mele era bruiată de un personaj cu certe probleme psihice. Ştiam cine este deşi, bineînţeles, în spirit caragialian, îşi „semna anonim” mesajele, alegând diverse pseudonime pe care le credea amuzante. Spunea despre mine tot felul de absurdităţi, înşira calomnii ordinare, însă extraordinar era că găsea imediat susţinători: persoane pe care nu le văzusem în viaţa mea turnau gaz peste foc şi mai puneau – fără să mă cunoască – o tuşă la portretul caricatural schiţat de acel ipochimen măcinat de complexe. Am avut şi pe Facebook „aventuri” asemănătoare, când mi s-au aplicat „corecţii” pentru că exprimasem o anumită opinie. Dar nu cazul meu – şi nu un caz particular – contează, ci amploarea fenomenului. Întâmplarea face să citesc chiar în numărul de ieri din Dilema veche un excelent articol pe această temă a lui Mircea Vasilescu, intitulat Tăria opiniunilor de sub patrafirul biţilor; redau aici un scurt pasaj: „Facebook, de pildă, care este, deocamdată, reţeaua socială cu cel mai mare număr de clienţi, a devenit locul în care poţi da, la tot pasul, peste certitudini strigate ferm şi bazate pe nimic”. Şi, adaug, peste înjurături strigate isteric şi bazate pe umoarea neagră a fiecăruia.

Îţi vine, nu-i aşa, să te gândeşti cu nostalgie la frumoasele vremuri ale scrisorilor anonime…

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor