Despre contradicţii

Sublimă teorie. Şi sublimă imagine despre Dumnezeu.

*

„Ce semnificaţie au contradicţiile din Evanghelii?“ se întrebă Dmitri Merejkovski în cartea sa dedicată lui Isus. „Contradicţiile sunt concordante“, conchide el reproducând cuvintele lui Heraclit. După care adăugă: „Din experienţa noastră de zi cu zi, ştim bine că atunci când doi sau mai mulţi martori de bună credinţă relatează despre acelaşi eveniment, ei sânt de acord doar în privinţa esenţialului, dar se contrazic în rest, căci fiecare vede lucrurile în felul său. Tocmai aceste contradicţii constituie cea mai bună dovadă a autenticităţii“, concluzionează autorul trilogiei Anticrist.

„Căci nişte martori mincinoşi – adaugă el – s-ar pune de acord, pentru a evita contradicţiile….“

Câtă subtilitate în observaţii. Şi câtă logică.

Textul lui Merejkovski se referă la evangheliile lui Marcu, Matei şi Luca. Se referă şi la evanghelia lui Ioan, care, „deşi îi contrazice pe ceilalţi trei, se pune totuşi şi el de acord în privinţa esenţialului. Astfel, cu fiecare Evanghelie, autenticitatea mărturiei comune sporeşte în progresie geometrică.“

Oare de ce judecătorii noştri sau chiar esteţii când judecă un proces sau analizează un text nu se călăuzesc după astfel de principii?!

*

Deşi monocordă şi oarecum dogmatică, Sapiens. Scurta istorie a omenirii a lui Noah Harari, pe care New York Times o consideră drept bestseller, cuprinde şi o serie de bizarerii care conferă, pe alocuri, acestei istorii o savoare menită să scoată lucrurile din ţâţâna lor tezistă. Harari nu aduce elemente noi în teoria evoluţionistă a lui Darvin, ci le pune într-o altă lumină, izvorâtă din biologie informaţională şi chimie socială. Harari e mai mult statistician, decât istoric sau filozof. Istoria lui e o istorie statistică. Predomină cifrele, care adunate cu ştiinţă laolaltă, dau impresia de noutate. Am fi vrut ca pe alocuri chimia lui socială, prin punrea în abis a temei, să se transforme în alchimie. Se pare însă că Harari nu are organ pentru a sonda abisul uman sau cel social, care îşi are meandrele sale de nebunie şi hazard. El se mulţumeşte cu concluziile pe care o lasă în urma lor cifrele. De aici şi impresia de platitudine. Şi totuşi, după cum am spus, pe alocuri, răsar grămăjoare incitante de idei ce răspândesc în aerul arid un damf neaşteptat de insolit. De fapt, singura noutate pe care o aduce Noah Harari vizavi de darvinişti e faptul că domnia sa consideră că toată evoluţia umană, începând cu apariţia lui homo sapiens şi până în prezent, are drept centru de greutate bârfa: „Limbajul nostru, scrie el, a apărut ca un mijloc de-a bârfi.“ „Teoria bârfei – adaugă Harari – poate părea o glumă, dar e susţinută de numeroase studii. Chiar şi astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane – indiferent dacă e vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar – este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop. Credeţi că, atunci când se întâlnesc la masă, profesorii de istorie discută despre cauzele primului război mondial sau specialiştii în fizica nucleară îşi petrec pauzele de cafea de la conferinţele ştiinţifice vorbind despre quarcuri?“ Nu, nicidecum, afirmă Harari. Ei îşi bârfesc rudele, prietenii, colegii de breaslă şi vecinii. „Colportorii de zvonuri – concluzionează el – sunt a patra putere originară, jurnaliştii care informează societatea despre şarlatani şi paraziţi şi astfel o protejează de aceştia.“

Bârfa a făcut posibil ca de-a lungul istoriei să se nască filozofi precum Socrate, Kant sau Nietzsche. Şi savanţi de talia lui Arhimede sau Einstein. Bârfa a potenţat toată creaţia artistică a lui Euripide şi Sofocle, a lui Dante, Shakespeare, Goethe, Gogol, Dostoievski sau Tolstoi, creând din nimic opere precum Divina comedie, Hamlet sau Faust-ul goethian. Fără darul de-a bârfi, omul nu s-ar fi deosebit de un papagal.

Ciudată teorie pentru un autor care practică meditaţia budistă Vipasana, retrăgându-se în tăcere absolută în fiecare an, timp de 30 de zile într-un loc cât mai izolat din lume, fără cărţi, fără net, departe de orice ochi omenesc şi orişice ispită. Şi, totuşi, oare cât a bârfit iniţiatul Harari despre semenii săi pentru a putea scrie această carte?

*

În viziunea lui Noah Harari, cel din Sapiens. O scurtă istorie a omenirii, grâul e o plantă malefică, pe cât de blândă în aparenţă, pe atât de crudă în esenţă, care a făcut un pact mefistofelic cu omul, făcându-l robul ei pe totdeauna. În ce sens? În sensul că grâul i-a creat impresia omului că îţi poate dobândi mai uşor hrana cea de toate zilele, transformându-l din culegător şi vânător în agricultor. Pactul s-a dovedit a fi perfid, căci omul şi-a pierdut libertatea de alegere şi libertatea de-a vâna şi a culege, dedicându-şi viaţa aproape unei singure culturi. Acest lucru l-a făcut mult mai slab şi mult mai vulnerabil în faţa vicisitudinilor naturii. L-a umplut de boli şi molime. Singur câştig a fost că omul s-a înmulţit mai repede legându-se de glie. Dar creierul lui s-a micşorat considerabil, iar cunoaşterea şi abilităţile fizice şi psihice au scăzut. În schimb, omul, şi acesta e un alt paradox, ca să-şi apere avutul a devenit mult mai agresiv, înrobindu-şi semenii.

*

Punând în balanţă Codul lui Hammurabi datând din anul 1776 î.Hr. şi Declaraţia de independenţă americană legiferată pe 4 iunie 1776 d.Hr. (observaţi ce simetrie istorică, în cartea sa „Sapiens. O istorie a omenirii, Noah Harari ajunge la concluzia că nu există nici justiţie divină şi nici măcar una umană, că omul nu este egal nici în faţa Creatorului (pe care Harari, fiind ateu, îl pune între acolade), nici în faţa societăţii, cu atât mai puţin în faţa legii, care nu e altceva decât o fantasmagorie creată de imaginaţie, pentru a ţine în frâu instinctele de acaparare ale umanităţii. „Atât Codul lui Hammurabi, cât şi Declaraţia de Independenţă pretind că schiţează principiile universale şi eterne le justiţiei, însă conform americanilor toţi oamenii sunt egali, în timp ce conform babilonienilor în mod hotărât oamenii nu sunt egali… De fapt, şi unii şi alţii greşesc. Hamuurabi, ca şi Părinţii Fondatori ai Americii au imaginat o realitate guvernată de principii universale şi imuabile ale justiţiei, precum egalitatea sau ierarhia.“ Ori aceste principii în realitate nu există. Universul, în concepţia lui Harari, nu are nevoie de justiţie pentru a exista. Justiţia, chiar justiţia divină, ca să nu mai vorbim de cea umană, l-ar împiedica să se dezvolte în mod liber, şi universul ar sucomba. De fapt, afirmă Harari, evoluţia înseamnă biologie şi chimie. Nimic mai mult decât atât. Şi poate nici atât. Restul, începând cu religia şi matematica şi terminând cu fizica nucleară sunt invenţii şi halucinaţii ale minţii umane. Ca şi statistica, de altfel, care a devenit un fel de religie pentru societatea consumeristă. „Conform ştiinţei biologiei, oamenii nu au fost creaţi – scrie el -. Ei au evoluat. Şi cu siguranţă nu au evoluat ca să fie egali. Ideea de egalitate e legată indisolubil de ideea de creaţie.“ Prin urmare, Declaraţia de Independenţă nu mai e actuală. E caducă, iar justiţia e o sumă de legi imaginare menită să creeze o ordine imaginară în societate. În fine, că tot ce ţine, în general de omenire, de principii, de raţiune etc., nu au nimic consistent, şi că toată filozofia e cusută cu aţă albă. Libertate, egalitate, fraternitate, aşa ceva nu există în biologie. După cum nu există nici fericire. Şi dacă nu există nici fericire, înseamnă că nu există nici nefericire. Totul e închipuire. Lumea lui Harari e monotonă şi liniară. Mai liniară, oricum, decât procesele chimice şi biologice. Şi, probabil, decât cele alchimice şi algoritmice din care s-a născut viaţa şi gândirea umană. Gândirea e însă şi ea o simplă închipuire. Sau poate un reziduu biologic. În procesul vieţii ea nu este necesară. Şi atunci, dacă nu este necesară, la ce bun şi cui servesc aceste gânduri ale lui Harari?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist