Despre delaţiune

L-am găsit deunăzi pe colegul meu de la Limbi Orientale, profesorul Alim Ierbivan, extrem de abătut în biroul lui. Venisem să-l consult în privinţa originii unei vechi expresii (posibil) persane, intrate şi în limbile occidentale, însă am renunţat, văzându-i mina posomorâtă. Ce se întâmplase? Fusese să-şi vadă dosarul de la CNSAS. Deşi de vârsta mea (student aşadar la vremea Revoluţiei din 1989), Alim avea, de mult timp, bănuiala că ar fi deţinut un "dosar" în arhiva fostei Securităţi. După tergiversări, a obţinut răspunsul suspectat : da, apărea în registre ca "urmărit". S-a dus într-un suflet la Bucureşti pentru a-şi citi "turnătoriile". Mi-a mărturisit că nu se îndoise de existenţa delaţiunilor împotriva sa din două motive: mai întâi, numele, Alim (un vechi apelativ tătăresc, ce nu scăpase, cu siguranţă, vigilentului ochi represiv al comuniştilor ceauşişti), şi, apoi, excelenta lui pregătire în limba arabă încă din anii Facultăţii (detaliu care, de asemenea, constituia un element de interes pentru sistemul odios). Cel puţin în privinţa ultimului argument, mă declaram perfect de acord. Ierbivan a fost dintotdeauna un intelectual excepţional.

Am realizat rapid că lecturarea dosarului buclucaş trebuie să fi reprezentat o experienţă traumatizantă pentru profesor. A trăit, pesemne, revelaţii triste. "Neîndoios!" a replicat. "Ieri a devenit, practic, cea mai nefericită zi din viaţa mea. Am petrecut-o la sala de lectură, într-o stare de depresie profundă…" "I-ai recunoscut, bineînţeles, pe cei care le-au scris…", am îndrăznit să apăs, timid, pedala confesiunii. "Oh, absolut!" a strigat Alim nervos. "Sunt colegii mei de grupă şi de cămin din perioada studenţiei. Cu unii am rămas în legătură şi peste ani (mă întreb dacă nu m-or mai fi turnând şi astăzi pe undeva?). Doar ei ştiau episoadele descrise acolo. Că am spus odată, la o petrecere, nu mai staţi aşezaţi, tovarăşi, ca la şedinţele de partid – haideţi să dansaţi! Am zis asta, într-adevăr, dar delatorul se dovedise neprofesionist în relatare, întrucât formularea mea fusese mult mai perversă decât o prezentase el. Rostisem dragi tovarăşi şi pretini, nu numai tovarăşi, şi, în plus, o făcusem mârâit, cu intonaţia gâjâită a lui Ceauşescu. Amănuntele acestea cruciale nu apăreau în notă! Un amator. Că m-aş fi îmbătat la munci agricole şi aş fi dat jos toate însemnele cooperatist-socialiste din fermă, tăvălindu-mă ulterior, prin mormanele de struguri, precum un scelerat."

"Adevărat!" confirmă Ierbivan după un scurt respiro. "Totuşi, din nou, inexact! Mă tăvăleam şi zbieram din toţi rărunchii că vreau să mă transform, aidoma strugurilor, în vin şi să plec, prin export, într-o ţară vestică, fie şi la preţul de cinci dolari sticla. Retardatul care m-a încondeiat aici a ratat, desigur, nuanţa fundamental incriminatorie a intoxicaţiei mele etanolice şi s-a limitat la descrierea faptelor, să recunoaştem, complet benigne. Un netalentat. Am descoperit şi referirea la o situaţie delicată, când eu însumi m-am gândit că aş putea fi trădat şi, implicit, pedepsit. La un seminar de Tradiţii palestiniene, din 1988, nu ştiu ce m-a apucat de am subliniat răspicat, la un moment dat, susţinerea politică extraordinară pe care ideea unui stat al lui Arafat o are în România socialistă. Întregul amfiteatru a amuţit atunci, iar scena, admit, a fost descrisă fidel în raportul informativ dedicat ei şi citit de mine ieri. Cu o omisiune impardonabilă însă, bătrâne! Turnătorul – demn de oprobriul tuturor serviciilor secrete din lume pentru o astfel de eroare! – a ratat aspectul cel mai important al chestiunii, acela că oferisem o trimitere bibliografică în sprijinul observaţiei mele. Ceva care, imediat, m-ar fi incriminat forever şi, în condiţii fireşti, mi-ar fi adus decenii bunişoare şi întunecate de temniţă grea politică."

După ce a creat suspansul necesar, Ierbivan a adăugat: "Era vorba despre cartea Orizonturi roşii a lui Mihai Pacepa! Adusese taică-meu acasă pe atunci, nu mai ştiu de unde, varianta anglofonă a volumului, pe care o lecturasem toţi din familie – chiar şi bunicul care nu ştia o boabă de engleză! – cu inimile bătându-ne nebuneşte în piepturi. Afirmasem clar, în oră, că îmi bazam spusele pe această sursă. Crede-mă ori nu, bătrâne, informaţia asta nu fusese inclusă în delaţiune de dobitocul care m-a turnat! Ar fi meritat împuşcat pentru neglijenţă în serviciu!" "Şi acum eşti revoltat pentru că ai descoperit, printre informatori, prieteni apropiaţi, nu-i aşa?" am întrebat cumva nedumerit. "Da de unde?!" a ţipat Alim nervos. "Sunt supărat că au putut fi atât de slabi turnătorii! Nişte diletanţi penibili. Lucru care mă duce, de fapt, la esenţa tristeţii mele iremediabile: cum de a apelat Securitatea la aceşti farisei, neglijându-mă pe mine, un om excepţional, care aş fi scris nişte note impecabile, până şi împotriva mea însumi, dacă s-ar fi impus, de un profesionalism suprem. Ar fi vuit astăzi CNSAS-ul de frumuseţea lor!"

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi