Despre numirea unui Forrest Gump la Curtea Supremă a Americii

Însă, privind istoria pe termen lung, schimbarea de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA de după anunţata pensionare a legendarului Anthony Kennedy va marca, foarte probabil, vieţile americanilor pentru generaţii. Va influenţa în mod direct politici, guvernări, drepturi şi libertăţi civile. Şi probabil că nu greşim mult dacă spunem că, în lumea interconectată de azi, această schimbare va avea impact international asupra trendurilor, valorilor, tendinţelor, comportamentelor – asupra societăţilor civile.

Evenimentul este interesant şi dintr-o altă perspectivă. Într-o realitate ca cea din era Trump, în care totul e trecător, nesigur şi impredictibil, impactul schimbării de la Curtea Supremă are mai multe certitutudini şi merită, prin urmare, atenţie. Presa a comentat pe larg aspectele acesei tranziţii. E un lucru acceptat unanim că decizia de pensionare a unuia dintre cei nouă judecători , Anthony Kennedy, şi iminenta înlocuire a acestuia cu Brett Cavannaugh va rezulta într-o Curte dominată de radicali conservatori. Kavannaugh este a doua numire a lui Trump la Curtea Supremă, după Neil Gorsuch. Ambii sunt tineri, de 53, respectiv de 49 de ani, şi numiţi pe viaţă. Cee ce face ca impactul prezenţei lor să fie de foarte lungă durată.

Tone de cerneală, mulţi megabiţi şi megapixeli s-au consumat în toiul discuţiilor pe acest subiect. Şi este firesc ca o shimbare de la Curtea Supremă să nască ample dicuţii la nivelul opiniei publice. Nici numirea lui Gorsuch, în aprilie 2017, nu a fost lipsită de ecou. Gorsuch l-a înlocuit pe Antonin Scalia, care a murit în februarie 2016. Congresul a refuzat să valideze succesorul lui Scalia nominalizat de Preşedintele Obama, motivând că începutul campaniei electorale justifică amânarea ale acelei numiri până dup alegeri. Aşadar, Curtea a funcţionat cu opt membri vreme de un an, când Trump l-a numit pe Neil Gorsuch, 49 de ani, plasat de analişti la extrema conservatoare a spectrului doctrinar al Curţii, alături sau imediat după Clarence Thomas, numit de George Bush şi celebru pentru poziţiile sale ultra-radicale. Dar nu faptul că Brett Kavannaugh e a doua numire consecutivă controlată de un preşedinte republican face acest eveniment cu adevărat spectaculos. Şi nici măcar faptul că e a doua numire făcută de către Trump. Mai sunt precedente de acest gen. E destul să privim cîţiva ani înapoi: Barack Obama le-a numit Sonia Sotomayor (2009), prima femeie Latina de la Curtea Supremă, iar un an mai târziu pe Elena Kagan. Prima, absolventă de Princeton, cea de-a doua, cu diplome la Princeton şi Harvard. Mai înainte, Bill Clinton o numise pe Ruth Ginsburg (1993) a doua femeie din istoria Curţii, şcolită la Columbia University, urmată de Stephen Breyer (1994), cu studii la Stanford şi Oxford, ambii consideraţi figuri liberale – pro-avorturi, pro-imigraţie, etc. Iar, în anii ‘80, Ronald Reagan i-a numit pe Antonin Scalia şi Anthony Kennedy. Ambii conservatori, ambii cu studii la Harvard, ambii înlocuiţi în timpul mandatului lui Donald Trump. Discuţiile pe seama înlocuirii lui Kennedy (81 de ani) cu Kavannaugh (53 de ani) sunt mai cu seamă generate de personalitatea de monument a pensionabilului în opoziţie cu aceea a promovatului. Nu studiile îi diferenţiază pe judecătorii Curţii, căci toţi cei nouă membri au excelat la universităţi de vârf. Kavannaugh are diplomă de Yale. Un articol publicat pe situl Facultăţii de Drept de la Yale citează colegi care îl cataloghează drept un judecător strălucit, mentor şi profesor excepţional. Dincolo de micile ipocrizii şi politeţuri academice, Kavannaugh îşi merită, foarte probabil, epitetele. Dar e altceva, mai profund, care îl distanţează de Kennedy. E ceva ce ţine de filosofia de viaţă – o filosofie a libertăţii ce include si libertatea orientării sexuale; o deschidere a minţii care nu e uşor de egalat. “Elementul fundamental al libertăţii este dreptul fiecăruia de a defini propriul concept al existenţei, sensului vieţii, universului şi misterului vieţii umane.” – e una din declaraţiile lui Kennedy care au făcut istorie, pe care am citit-o în The New Yorker.

Kennedy a fost un republican atipic. În momente cheie şi decizii critice ale Curţii pe temele cele mai sensibile ca legiferarea avorturilor ori căsătoria homosexualilor, Kennedy a acordat votul decisiv şi impredictibil. Deşi în structura sa un republican, a avut acea prospeţime a minţii, acea deschidere care i-a permis să judece în context, dincolo de ideologie, dincolo de politică. “Nici o uniune nu e mai profundă decât căsătoria pentru că întrupează cele mai înalte idealuri de iubire, fidelitate,devoţiune, sacrificiu şi familie. În formarea unei uniuni maritale, doi oameni devin ceva mai presus decât erau odinioară” – argumenta Kennedy în paragraful de încheiere al deciziei Curţii – de 5 la 4 – în favoarea căsătoriilor homosexuale, adoptată cu votul său istoric. Probabil că singurul care l-a mimat puţin a fost preşedintele actual al Curţii, John Roberts, numit de către George Bush, al cărui vot a respins acuzaţia de neconstituţionalitate a reformei asigurărilora lui Obama, în 2011, cînd Curtea a conchis că că obligativitatea de a plăti asigurare medicală, legiferată de Obama, nu este anti-constituţională, întrucât poate fi definite ca o taxă. Prin comparaţie cu Kennedy, Kavannaugh este considerat un înregimentat, un prizonier al preceptelor conservator-republicane. A fost supranumit un Forrest Gump al politicii republicane. O profesoară de la Harvard Law School i-a scris o scrisoare deschisă, absolut remarcabilă, publicată de The New Yorker, sub titlul Sfaturi pentru Brett Kavannaugh.

Cu doi justiţiabili tineri, conservatori radicali pe viaţă, e de aşteptat că decizii ale Curţii pe temele cele mai controversate şi polarizante politic şi ideologic, precum avorturi, căsătorii homosexuale, obligativitatea asigurării medicale să fie inversate. În absenţa unui judecător impredictibil ca Kennedy, nu par să fie impedimente. Aşadar, votul celor doi ar putea avea într-adevăr impact major, concret şi direct asupra vieţii civile în America.

Pe de altă parte, există şi posibilitatea unei schimbări de dinamică din varii motive. Cine ştie? Privind istoria Curţii, observăm că fiecare deceniu, din 80 încoace, a înregistrat în medie două numiri. E adevărat că vârsta tânără a celor doi numiţi reduce această probabilitate pentru un timp mult mai îndelungat. Ceea ce ridică iarăşi problema impactului disproporţionat de mare pe care nouă judecători îl au asupra deciziilor ce marchează zeci, sute de milioane de vieţi în probleme capitale precum dreptul la viaţă, dreptul la alegere, dreptul la căsătorie, dreptul la controlul armelor, accesul la îngrijiri medicale, ori drepturile imigranţilor. Cu alte cuvinte, care fac America să fie America.

Din această perspectivă, regula numirilor pe viaţă de la Curtea Supremă, asemenea dreptului la arme, arată iarăşi inactualitatea unor prevederi constituţionale. Şi ridică întrebarea în ce măsură Constituţia de la 1789 e un document săpat în piatră precum Biblia? Când a fost adoptată Constituţia, speranţa de viaţă nu trecea de 40 de ani. Aşadar, o numire pe viaţă avea mai mult încărcătură simbolică decât numerică. Ar mai exista mandate pe viaţă la Curtea Supremă dacă speranţa de viaţă era la 1790 de 81 de ani?

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul "Duke Initiative for Science & Society"