Despre relaţia dintre creştinism şi democraţie liberală (I)

Instituţiile de drept divin, precum Biserica sau familia, se supun Principiului Unic, care depăşeşte cadrul îngust al conştiinţei umane. Din această perspectivă, aceste instituţii ar putea fi numite nedemocratice. Dacă modelele lansate de Islam şi Iudaism, potrivit cărora legea divină conţine directive legale, cel creştin se dovedeşte trans-politic, fiind adecvat unei game eterogene de forme de guvernământ. (Robert P. Kraynak, Christian faithand modern democracy: God and politics in the fallen world, University of Notre Dame Press, 2001, p. 185)

Numeroase teorii au încercat să se poziţioneze în raport cu această dispută interminabilă.

Robert Kraynak demonstrează că, vreme de două milenii, gânditorii creştini nu au avut intenţia de a construi vreo punte de legătură cu ideea de democraţie şi diversele tipuri de liberalism. „În general, creştinii tradiţionali au fost nedemocratici, deoarece s-au gândit la universul creat de Dumnezeu ca la o ierarhie de a fi şi au considerat că instituţiile ar trebui să promoveze perfecţiunea raţională şi spirituală.” (Kraynak, op. cit., p. 73)

Doctrina celor „două oraşe” îndeamnă la o distincţie fină a celor două planuri create de Divinitate, reglementate însă de legi diferite: legea divină versus legea naturală. Statul înseamnă componenta temporală limitată, investit de puterea divină nemărginită, neavând atribuţii spirituale. Respectarea legii naturale a statului reprezintă o datorie de natură spirituală. Spre exemplu, în Constituţia Canadei se precizează că ţara se sprijină pe principiile supremaţiei divine şi ale statului de drept, acest fapt sugerând că cetăţenii au datoria religioasă de a se supune statului. (Kraynak, op. cit., p. 185)

Sfântul Augustin considera că autoritatea terestră este necesară deoarece are putere de coerciţie împotriva derapajelor naturii umane imperfecte şi limitate, înclinată spre viciu şi păcat, şi arăta preţuire pentru modelul republican roman şi pentru împăraţii creştini. Însă nutrea un magnetism pentru ceea ce Platon numea kalipolis, un spaţiu al desăvârşirii totale şi al perfecţiunii, specific doar unei realităţi transcendente. În acelaşi timp, Toma d’Aquino credea că toţi indivizii din oraşul-cetate (civitas) pot să ia parte la conducerea sa dacă sunt morali şi acţionează în interesul comun. Luther va urma modelul augustinian al organizării instituţionale mundane, iar Calvin va milita pentru o teocraţie fundamentată de o aristocraţie construită pe valori spirituale. (Kraynak, op. cit., p. 2)

În economia argumentaţiei, trebuie să amintim şi un element al democraţiei venit tocmai pe filiera grecilor antici şi anume cel de isonomie. Acest concept sugera că idealul unei comunităţi este de a produce şi păstra „binele” şi a-l redistribui în mod egal şi transparent tuturor. Însă, acesta trebuie apărat printr-un sistem legislativ care să corecteze eventualele derapaje şi dezechilibre care îl pot subordona. (Graham Maddox, Religion and the Rise of Democracy, London: Routledge, 2001, p. 5)

Jacques Maritain considera că oamenii au capacitatea raţională de a se organiza liber într-o societate, fără nici o intervenţie din zona sferei divine. Potrivit acestuia, nu sunt de preferat nici un stat totalitar, nici un individualism exacerbat. Mai mult, se arăta că democraţia este de inspiraţie evanghelică, în sensul că are loc o retroversiune a ideii creştine de demnitate umană egală în faţa lui Dumnezeu în sfera politică desacralizată. (Kraynak, op. cit., p. 181)

Kraynak afirmă că religia creştină nu are nevoie de o anumită formă de guvernare în care să se manifeste sau de vreo teorie a justiţiei sociale (drepturile omului), ci doar de aplicarea unui principiu superior, răspunsul venind pe filiera augustiniană: guvernare limitată sub Dumnezeu sau „constituţionalism”. (Kraynak, op. cit., p. 185)

Teoria creştină a constituţionalismului legitimează statul ca fiind un construct venit pe filieră divină, puterea sa trebuind, în aceeaşi măsură, să fie limitată. (Kraynak, op. cit., p. 204) Constituţionalismul creştin îşi are rădăcinile în evlavia şi respectul pentru domnia absolută a lui Dumnezeu şi în scopurile limitate ale sferei pământeşti. Ipoteza de bază este că Dumnezeu a stabilit o ierarhie de a fi, alcătuită din „două oraşe” diferite, unul spiritual, superior statului, şi altul terestru, parte a ordinii politice, în continuă decadenţă şi pierdere de turaţie. În opoziţie, concepţia liberală a constituţionalismului nu recunoaşte această ierarhie ca fiind de sorginte divină. Ea se bazează pe teoria drepturilor naturale, preexistente apariţiei statului, care trebuie să fie protejate printr-un contract social artificial, care separă proprietatea privată de cea publică. Chiar şi atunci când liberalismul concepe drepturile naturale ca înzestrări ale Creatorului, statul recunoaşte spaţiul inviolabil privat. (Kraynak, op. cit., p. 205)

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor